ploi

visul Jacquelinei

Faţa-i încă tânără se înclină. Se apleacă atent asupra unor lucruri frumoase, cum ar fi nasturii suprarealişti, papiotele colorate de aţă, măştile arlechinului sau fracul dresorului de lei. Jacqueline a copilărit în lumea circului. Ideea despre viaţă şi fericire s-a scris deja în palimpsest, pentru ca alţii să înţeleagă şi altceva. La rând, în ceaţa faptelor neîmplinite, se află mii de alte personaje, căci, nu-i aşa, Jacqueline s-a născut personaj rotund şi s-a jucat de-a naraţiunea până s-a plictisit. Acum a ajuns la maturitate şi, la ureche, un şef atotştiutor (poate autorul însuşi) i-a sugerat să se nască a doua oară, între coperţile de carton. Jacqueline şi-a înclinat privirea, apoi faţa şi a devenit obiect estetic.

virgula lui José Saramago

Identitatea scriitorului Saramago s-a aflat, după spusele acestuia, în hazardul unei continuităţi reflexive. Prin anii '80 scriitorul şi-a descoperit stilul, în timp ce redacta un fragment din romanul "Alentejo", stăruind pe detaliul realist. Astfel s-a născut scriitorul, dintr-un amestec de stil indirect şi direct, prin abolirea virgulei şi lărgirea dominantei cerebrale a textului. " Trebuia să aflu ritmul şi tonul scriiturii, muzica cuvântului spus şi nu scris." (Monde des livres, Le monde, 17 martie 2000). Omagii, maestre, în "intermitenţele eternităţii".

nimic despre floarea de tei

...pentru că logosul este inferior, pentru că olfacţia poate semnifica multiplu, pentru că e timpul să delirăm fără să dăm vina pe poezie, pentru că bântuie în narinele trecătorilor mirosul florii de tei. Identitatea verii se dizolvă în bălţile din parc. Cineva întreabă de ceai. Pe masa verde, la umbra nucului, o farfurie cu 3 prăjituri de salon aşteaptă musafirii din provincie. Foile s-au împrăştiat în iarbă. Ce păcat! Ultimele nu au fost numerotate cum trebuie, scrise în seara ploioasă, între pereţii îmbibaţi de parfumul teilor.

piciorul şi plaiul

interior fără caniculă

Telefonul sunase prelung. Până la celălalt capăt al încăperii, acolo unde se afla mobilul uitat, trebuia să parcurgi un culoar întunecat. Trebuia. Nimeni nu a zis că se şi poate. Afară, temperatura crescuse incredibil, iar aici, într-o subterană de răcoare şi intimitate, cărţile şi ceaiul rece de mentă reconditionau bucurii uitate, surprize măcinate de ceaţă şi rouă. Substanţa vieţii se măsura în obişnuinţa de a distinge visul de realitate. Acum, însă, cineva complicase ecuaţia, de parcă ar fi vrut să trăim ceva mai mult în vis, fără aer şi apă, înveliţi în coperţi albastre, între foi mlădioase de celuloză. Înlocuiam, cu un sentiment de bunăstare interioară, fiinţa, numind personaje cu suflet de cârpă şi braţe de apă, gata să fiu puternic, din nou, ca odinioară.

începuturi la Orsay

Gara înmărmurită, altădată vie, îşi plimbă acum sufletul într-o horă impresionistă, cu tonuri celebre, deasupra unor semnături pretenţioase, ce fac timpul să roşească într-un buchet impresionist de maci. Fostele cheiuri, măturate de linişte, tresar. Paşii vizitatorilor adâncesc şanţuri invizibile sub rama tabloului. Originea lumii îşi caută un corespondent antitetic. Pictorul e încă nenăscut, iar modelul de gândire prea abstract.