Clair-obscur....

Récupérées.....

Refăcute....

Timing...

Fido...

Întreaga zi începuse să semene cu un bâlci colorat,  în care toate ceasurile se opriseră deodată. Oamenii continuau să-și miște membrele dezarticulat, aproape suprarealist, obosind gândul în ofensiva lui obsesională prin cotidian. Mi se păreau minuscule, ilizibile,  vorbele  adresateîin vecinatatea auditivă, în plină stradă, pe palierul imobilului sau în stația de autobuz. Mă imaginam neputincios purtând o gușă  de carton care imi urca vorbele și le ancora în bule albe, in fața celorlalți. Ridicol. Într-atât de ridicol încât dacă aș fi mișcat capul într-o parte sau alta riscam să mă prăbușesc peste zecile de cuvinte care țâșneau ca dintr-un dițtionar fără noimă. Aș fi fost înconjurat de o mână de trecători care mi-ar fi luat pulsul în așteptare și, odată ridicat de pe sol, de neunde, maturătorii dimineți s-ar fi ivit cu smocurile lor de rachită să adune mizeria, să șteargă urma cât mai repede și cât mai eficient. 

 În buzunarul de la piept Fido păstra un plic verde, pe care îl sigilase cu atenție. Poate că ora trecuse pe neobservate și comise gestul de a mâzgăli pe hartia alba cu un ranjet victorios, oprindu-se la fiecare virgula, apasand punctul cu varful unui pix de proasta calitate, din cele care se vand cu duzina pe platforma comerciala din marginea orasului. Dupa ce terminase cele cateva fraze, hotari sa nu mai revina, sa nu agate porti de indulgenta pe un cer si asa inegurat si, ca atare, i se paru lipsit de demnitate un PS la sfarsit. ( Unde nu e stil cadranele orgolioase ale timpului rotesc individul in melancolia aceleiasi clipe, iar si iar ). Hartia fusese impaturita pe cele patru muchii si fusese indesata in locul ei genuin cu nepasarea unei mecanici de papusar. Fido ar fi inclinat capul in directia vantului care staruia in racoare diminetii si mici broboane de ploaie ar fi inceput sa se aseze pe geanta ponosita din umar. Cum altfel ar fi aratat Fido la ora aceea de toamna tarzie, asteptari umplute cu inchipuiri, aprope de mina mea vioaie si curioasa din care ii decantam prietenia. Jocul incepuse si tiuitul putenic al unui arbitru holografic se izbea de timpane dandu-mi fiori. Oare cate ore petrecuse cu Robert in alcatuirea arhitecturii, se pusesera de acord sa se distruga reciproc, negandu-se de dragul masochismului rebarbativ? A nuuu...asta nu putea fi posibil pentru simplul fapt ca toate frazele din lume care puteau trece prin capul lor sfarseau intr-o logica impecabila, rezistau la capitolul solutii de moment in cea mai crunta forma de abstractizare. O cauza stimula un efect si nu gaseam explicatia inceputului, trezindu-ma buimac in posibilitatea de a lamuri imposibilul. 

Identități...

Eu nu mai sunt. Tot ce am adunat în mine s-a transformat în anotimp. Un straniu anotimp care apleacă arborii și răsfiră rece frunzele. În topirea mea sângele s-a înălțat ca o vorbă de duh peste orașul adormit în ceață. În dreptul inimii mi-au crescut turle de catedrale prin care vântul se zbenguie cu tinichelele zornăind   în palme, ca niște zurgălăi de sanie. Pentru că nu mai sunt eu, nimeni nu a mai aprins cu mâna lui candela bunăstării în port și nimeni nu a mai știut să aducă catargele corăbiilor la mal. Un anotimp nu poate decât să treacă. Să-și arunce haina pe pământ și să treacă, pentru că știe că mai sunt și alte anotimpuri asemeni ce se înghesuie prin garderoba unui actor cu replica uitată. Eu nu mai sunt demult eu. Eu sunt o părere, aproape o amintire dulce-amară care zâmbește dintr-o fotografie alb-negru. Într-o cafenea, sub arcade vechi, imperiale, doi pictori cu basca lăsată pe o sprânceană vorbesc despre toamna trecută, despre iarnă, despre vară, despre culorile acrilice, despre ploi sau despre mine. Nu mai știu. Nu mai sunt ca sa știu. Acum sunt ca să trec și să fac loc altor anotimpuri grăbite.

Academia de sticlă

Fluviile au ghemuit, aseară,
într-un joc copilăresc,
tot sângele verii.
Statuile și-au spart piatra în mii de bucăți
și numele lor împreună; transparenta lecție de cum se alungă
în parcuri, pe străzile albe de sud însorit orgoliul enciclopedic al turistului.
O mândră academie de sticlă naște la picioare, pe de-a-ntregul pustie, cu totul inutilă
în care soarele dă cu mătura deșirată peste medalii,
și diplome îngălbenite,
ușă ferecată a nepăsării!