Linişteeeee se filmează!!!

Deunăzi, fusesem invitat la cină de doi prieteni buni (soţ şi soţie), care, în dorinţa de a face bine, m-au obligat să accept, răpindu-mi răgazul de a reflecta. Promisiunea a fost ţinută, evident, cu cheltuială de cadouri şi haine atent alese. Masa, destul de generoasă, se întindea pe terasa unui balcon de apartament, modificat şi văruit în culori calde, în urmă cu un an. Am râs, am glumit, doamna m-a îmbrăţişat în aplauzele soţului, iar eu a trebuit să zâmbesc şi să răspund la perfecta lor generozitate. Ce mai…seara a fost reuşită, pentru că am întârziat vizita târziu în noapte, aşteptând mult lăudatele foietaje cu “spumă de andora” şi fructe de mare. Când a venit momentul despărţirii, gazdele m-au strâns din nou în braţe şi mi-au rostit apăsat numele şi prenumele. Şi nu o dată, ci de mai multe ori… De ce numele meu putea să reactiveze o zonă atât de firească în familiaritate, la spartul unei petreceri, asta aveam să o aflu peste câteva zile de la un alt prieten comun. Acesta a venit la mine cu un braţ de mini dvd-uri filmate, să-mi confirme că a auzit cele mai bune bancuri de petrecere, din toată viaţa lui. Încremenisem în faţa monitorului atunci, urmărind tot filmul acelei petreceri, cu mine în prim plan, idiot, martor credul al ospitalităţii gazdelor mele. În aceeaşi postură se aflau alte câteva zeci de nefericiţi, surprinşi din diferite unghiuri ale celebrei sufragerii şi atunci am înţeles de ce sfârşitul unui astfel de ciudat spectacol se încheia “triumfător” cu numele şi prenumele victimei. Se pare că celebrele gazde făceau din viaţa lor un şir obligatoriu de amintiri contabilizate în peliculă…şi atunci m-am cutremurat…Viaţa lor devenise un document straniu, făcut din altă materie decât ei înşişi. Multă vreme după aceea, privirea mea speriată se oprea pe chipul celor din jur, iar discuţia la masă devenise subiect tabu. Un regizor invizibil îmi făcea cu ochiul pe veranda restaurantelor, zâmbea, îşi fixa şapca şi urla cât îl ţineau bojocii “Linişteeeee se filmează!!!”