bolduri pentru mersul tău prin lume

Despre timp se poate discuta în orice formă, mai mult sau mai puţin stilizat. Clasificarea acestui termen, într-o logică agilă, ţine cont de răspândirea tematică a noţiunii în numeroasele secvenţe existenţiale. Vorbim, astfel, de un timp afectiv, biologic, filosofic, istoric, abstract, narativ, etc. Apoi realizăm substanţa maleabilă a conceptului şi o dăruim cu absenţe şi regrete altora. Timpul nostru, începe să devină timpul altora, în mod firesc, independent de voinţă. Mi-am amintit de această certitudine, într-un muzeu încărcat de manuscrise şi portrete de scriitori. Numai că timpul, de care vorbeam, primise şi o amprentă specifică, măsurând în paralel viaţa mea şi a personajelor captive din paginile îngălbenite.

de la musique

o veghe de busuioc

Trebuie să recunosc. Am fost întotdeauna fascinat de povestea străveche a bunicii, care încerca să convingă ţâncii de graţia malefică a dansului. Zânele rele, aiuritele iele, lăsau urme adânci în lanuri. Dimineaţa îţi puneai mâinile în cap văzând şi ridicai câte o năframă albă, transparentă, uitată într-o brazdă, de care te foloseai neştiutor, în ziua caniculară ce urma, ştergâdu-ţi broboanele de sudoare de pe frunte. Mirosea a busuioc de-ţi lua minţile!
Bunica zicea că soarele destramă vraja şi că puterea luminii e să macine aceste grăunţe de taină, chiar în teaca lor. Copilul însă, se ascundea în podul casei, din dorinţa inexplicabilă de a prelugi agonia poveştii, acolo unde busuiocul veghea atârnat de grindă, printre fotografii îngălbenite şi cojoace roase de molii.

echos

un jour, un regard

En attendant de refonder la société ou de réformer l'homme, Rousseau ne trouve son bonheur que dans l'écriture, dans l'évocation de sa propre vie passée et de ses sentiments. Il explique ainsi l'origine de la Nouvelle Héloise: "L'impossibilité d'atteindre aux êtres réels me jeta dans le pays des chimères, et ne voyant rien d'existant qui fut digne de mon délire, je le nourris dans un monde idéal que mon imagination créatrice eut bientôt peuplé d'êtres selon mon coeur." Il y décrit à plaisir des êtres vertueux dans un cadre naturel de montagnes et de lacs selon son coeur.
L'homme naturel, c'est en lui-même qu'il le retrouve. D'ou l'importance de ses oeuvres autobiographiques. En particulier, dans les Confessions, dont le titre fait référence à saint Augustin, il entend donner un témoignage totalement véridique sur sa vie, ses vertus mais aussi ses vices, depuis ses petits larcins et mensonges jusqu'à son exhibitionnisme ou l'abandon de ses enfants : " Je veux montrer un homme dqns toute la vérité de la nature. J'ai dit le bien et le mal avec la même franchise, je me suis montré tel que je fus : méprisable, bon, généreux. " Il veut ainsi se disculper de ce dont il pense que ses ennemis l'accusent.

focalizări

primăvara, eu şi pumnul de stele

Nu cer permisiunea nimănui, mi-am zis, şi am păşit curajos în somnul raţiunii. Sub malul meu de odihnă, o gaşcă de poeţi făcea foc de tabără, lustruind lirele de alamă cu piatra ponce. Am îndurat zgomotul până la obişnuinţă. În stânga stele, în dreapta noapte. Am continuat să merg şi primul gând a fost măgulitor. M-am felicitat atunci când am refuzat biletele la ultimul film al lui Francis Ford Copola, zicând că elementele de butaforie sunt cărate cu spinarea din realitate până în poarta casei mele. Ce bine e să laşi altora dreptul de a face contabilitate! Şi, cum vă spuneam, stelele erau singure pe boltă, iar trecerea mea era ignorată. Ce mai conta o sclipire în plus. Nu mi-era sete, pentru că primăvara era pe sfârşite, iar florile de câmp se treziseră din amorţire. Macii oscilau între aramă şi sânge, de-o parte şi de alta a drumului, iar privirea călătorului se verifica în teoria departelui. Eu şi primăvara eram, atunci, punctele de atracţie din muzeu. Şi Doamne, cum mai veneau stelele să ne viziteze...

în dulcele stil class-ic

Ovidiu, cântăreţul exilat, îşi pierduse pe ţărm broboanele transparente ale pleoapelor, singura lui avere, din care năştea, în fiecare seară un vers, pentru ale sale Triste Pontice. Cartea era aproape terminată şi ar fi fost păcat să nu profite, încă, de forţa de a se împotrivi ispitei. Trecuseră ani de când Roma îşi eliminase gladiatorii cei mai curajoşi în cuştile leilor, sub privirile unui Împărat arţăgos şi bogat. Aproape că uitase circul roman, iar definiţia epocii în care stăruia cu trupul, se evaporase din dicţionarul bunului Cicero. Printre sălbatici şi valuri înspumate, poetul nostru îşi rostuise altă frunte, cu alte gânduri şi semne! Ar fi fost romantic dacă genunchiul l-ar fi lăsat şi durerea insuportabilă a articulaţiei i-ar fi permis. Strângând din dinţi, poetul exilat, se recomandă pe sine, acolo pe ţărm, după regula celor trei unităţi: de timp, de loc şi de acţiune.

ecouri

elogiul dimineţii

De ce ne privim în oglindă? Pentru că toate motivele de speranţă încep acolo, printre firele de nisip topite la temperatura infernului. Intermezzo la simfonia aşteptărilor, dimineaţa îşi flutură, grotesc, cordonul ombilical, se vrea autonomă, apoi republică utopistă în eternitatea zilei. Aşa cum mersul pe bicicletă devine reflex, dimineaţa îşi repară sandalele la fiecare început de zi, şi aduce consecutiv în faţă, adverbe, inflexibil, pentru a lămuri ce am fost ieri. Şi asta fără discreţie şi fără exigenţă! Oamenii se compun în această urmă de baltă şi preferă oglindirea, persistenţa contrafăcuta a identităţii, pentru a reuşi să atingă malul, undeva spre seară, înaintea somnului. Apoi povestea se repetă, într-o ciclicitate hiperbolică, micşorată, având ca model dansul pe catalige al păsării Phoenix, ca în picturile lui Jerome Bosch.

rădăcina arborelui de fum

Atunci când alunecă pe gheaţă, personajul scoate din buzunarul de la piept ghemotocul contorsionat al ceasurilor de buzunar. Atunci, trebuie să înţeleagă toţi că busole există, chiar şi în secolul diversităţii în care trăim. Primitivismul lor magnetic e sigur în orientare. Chestiunea e să afli rădăcina arborelui de fum, adânc înfiptă în solul identităţii şi să minţi frumos în coperţile cartonate ale unei cărţi. Spun lucrul acesta, pentru că, din ce în ce mai des, realitatea rezolvă matematic ecuaţia inspiraţiei literare, într-un câmp minat de echivalenţe. Cum i-ar sta ficţiunii după semnul egal, în faţa căruia se află, stăruitor, orizontul spălăcit al cotidianului, gol, fără haine, ca un cerşetor întârziat în pieţele reci ale toamnei? Ridic privirea şi mă revolt! Diletantismul e o schiţă de cadastru, e constructiv doar în conţinut şi nu mi se pare corect să facă veşnică opoziţie metodei. Uite o raţiune a stării de fapt!

sinele vs. persoana a III-a

Acum ştiu de ce amicul T. a căzut în lada de zestre a unui personaj capabil să vorbească nestingherit jumătate de roman. Persoana I, zice autorul, e riscantă, pentru că poartă prin saloane o roabă confesivă. Şi, cine ştie cât nisip şi câtă frustrare se află în drumul către destinatar. Ei uite că nu pot să cad la pace! Scrierea la persoana I e o reverenţă subtilă, o aripă de zâmbet voltairian, care dă viaţa cartonului din care este zamislt eroul. Dialogul presupune, monologul impune. Când personajul îşi trece mâna prin păr, din zărea oceanului nasc patru poveşti, simultan. Şi, cu certitudine, gestul în sine nu are nimic social, e pur act de igienă, ce se vrea idolatru. Multiplicarea prin măşti şi dependenţe comunitare falsifică eroul de roman, aşezându-i pe frunte o cuşmă categorisită şi veche! Slabe şanse ca povestea lui să devină povestea noastră! Ehee...uite cum ajungem, prietene T. la meciul de box dintre "plot" şi "récit".

salutul românesc

Anul 2007 a fost parisian. Pe 16 iulie, în jurul orelor 18.00 simţisem că toate evenimentele închinate Zilei naţionale se estompau în ceaţa lui "déja fait" şi că lucrurile intraseră în normal. M-am aşezat pe bancheta metroului, stingher, alături de grupul de tineri de aceeaşi etnie. Nu mai ştiam ce să le vorbesc despre oraşul luminilor, iar oboseala excursiei se mutase într-o tăcere binevoitoare. În acelaşi vagon urcase, la staţia Franklin Roosvelt ,un acordeonist, însoţit de un tânăr smead, cu o vioară zgâriată şi imediat spaţiul se umpluse de un vals vienez, timid, tremurat, un ecou captiv în buza unei peşteri. Abia după staţia Temple, melodia încetase, iar în spatele nostru apăruse acordeonistul cu bereta întinsă: " Monsieurs, s'il vous plaît, un euro...." Unul din tinerii grupului i-a răspuns în doi peri, în limba maternă: "Fugi dom'le de-aici, n-avem..." . Burtosul acordeonist ne-a privit cu milă şi a răspuns "Aaaa...nici voi n-aveţi?". Mi-a rămas în minte această scenă şi am povestit-o de nenumărate ori apropiaţilor dar, de fiecare dată, evitam să evoc gravitatea situaţiei. Astăzi, asocierea etniei ţigăneşti în imediata apropiere a identităţii mele mă deranjează şi mă face să privesc cu revoltă atitudinea jurnalistului francez. Nu pot să nu-i reproşez măscăriciului idioţenia, lipsa de informare şi ignoranţa. Aproape că-i stătea bine în costumul, pe care atent şi-l pregătise, înainte de a ieşi în emisie! Apropo, ştiaţi că valul emigranţilor din lumea arabă şi africană nu mai poate fi controlat în Franţa? Ştiaţi că urmaşii celor care au emigrat în anii '60 folosesc motivul reîntregirii familiei pentru a beneficia de şomajul statului francez? Ştiţi cum rostesc (mai nou) francezii, celebrul salut "Bună ziua"? Simplu! Se întâlnesc pe stradă, se apleacă reverenţios şi aruncă de pe vârful buzelor :" Salamalecum!"

culisele figuraţiei

Printr-un exerciţiu de noutate, edilii oraşului au dăruit fonduri importante culturii. Cei care şi-au împărţit identitatea poeziei două ierni şi o toamnă au trecut, pe rând, prin faţa obiectivului foto, pentru un zâmbet de vacanţă, cu pleata în vânt şi nasul acvilin. Posterele în format A0 au ieşit, cu mare cheltuială, din tipografii şi s-au agăţat pe zidurile surpate ale clădirii Casei de cultură. Sub chipul imortalizat, un pumn de insecte-litere reprezentau forţa talentului şi flacăra inspiraţiei, în textul mărunţit, amestecându-se cu datele biografice şi bibliografice ale persoanei evocate. În rest, afişul, udat de ploi şi destinat îngălbenirii, a devenit motiv de facturare onorabilă în catastifele Finanţelor publice. Cetăţeanul de rând visa la un car de mere, răsturnat, undeva pe scena Teatrului Naţional sau poate la un Târg de ceramică. Din păcate s-a ales cu postero-poezia în aer liber, într-un oraş cenuşiu, într-un parc, în care teii pică din picioare peste adolescenţii veniţi să facă lecţii deschise, despre natură şi civism.

verdele buletin al identităţii

Mergeam, ieri seară, pe strada Roosendhaal. La ferestre străluceau veioze de chihlimbar, iar la una din case văzusem chiar o ramură înflorită de magnolie. Am rărit pasul şi am început să zâmbesc. Mi-am amintit, cu reţinere, de o altă primăvară, când feţele albe, fantomatice ale prietenilor, abia ieşite din iarnă, se deschideau un faţa unui ceai verde, aromat, acolo, pe terasa de la vapor. Se înconjurau de obiecte, de teamă să nu-şi amestece fiinţa cu noroiul cenuşiu al zilei. Asta se întâmpla în weekend, când unul dintre ei "suna" adunarea, trimitea SMS cu texte franţuzeşti calchiate. Dacă mi se făcea dor mă prezentam la terasă, La vapor, şi, de fiecare dată comandam o Leffe de 300ml. Orele petrecute se umpleau de la sine cu vieţile lor, repovestite. Îmi era dificil să intervin şi să spun ceva, atunci când privirile se îndreptau spre mine. Mi-era teamă de ridicol şi spuneam o tâmpenie care semăna, cumplit de mult, cu un bazar pustiu şi murdar, de provincie. Ca să rezolv sentimentul superficialităţii dădeam vina pe vremea de-afară şi scoteam din geantă un fular verde, de bumbac, şi-l aşezam pe masă, printre sticle, ochelari, brichete şi cărţi.

punct şi virgulă

Punctele cardinale s-au certat, au ameţit şi s-au arătat în media internaţională cu obrazul acoperit de măşti veneţiene. Jos, în oraşe, oamenii s-au simţit solidari, şi-au înregistrat vocile pe discuri de platină, gândind la posteritate cu toată prezenţa lor. Un lucru, însă, au uitat: punctul şi virgula. Astfel, viaţa a devenit un flux continuu, asemeni unei conducte în urma unei explozii, când nu se ştie ce e de făcut pentru a mai recupera ceva din controlul situaţiei. Punctul ar fi făcut pauză, ar fi generat idei, iar virgula ar fi aşezat pe masă toate uneltele de grădinărit ale pictorului din strada cu salcâmi, aşa, ca altădată, prin enumeraţii succesive. În lipsa lor, vocile s-au resemnat şi au anulat, printr-un decret mondial ideea de intermezzo, în fiecare mod de înţelegere, contemporan sau nu.

ziua de azi

o ficţiune ingenuă

Am terminat cartea lui Patrick Roegiers! Romanul La nuit du monde presupune o întâlnire imaginată între doi mari scriitori ai secolului trecut, primăvara lui 1921, în Parisul distorsionat de ecouri şi valenţe culturale. Marcel Proust şi James Joyce ajung să discute pe terasele hotelului Ritz despre viaţă şi rostul literar, în umbra celebrităţii. Interesant e că fiecare îşi arogă un drept subiectiv, personal şi curajos în modul de a explica ideea construcţiei romanului din materialul comun şi, uneori, cenuşiu al realităţii. Marcel Proust a căutat să descopere timpul pierdut, consecvent într-o amintire mereu stilizată iar Joyce a făcut acelaşi lucru în Irlanda sa natală, prin ochii unui personaj pitoresc. Perspectiva cărţii este un bilanţ rotund, răsărit deasupra unor biografii agitate iar, pentru o clipă, admiraţia cititorului devine obiect de reflecţie.

cine începe cu cine

Atunci când începi să urci o frunză e dificil. Nu e greu, însă, atunci când frunzele ţâşnite din seva primăverii te acceptă într-un spectacol cu regizor anonim, când trebuie să aşezi pe scenă, sub ochii altora, timpul tău în haine de clovn. Important e să realizezi că faci parte componentă din reprezentaţia enervantă şi egoistă a firii şi că sensul tău de mers către viitorul apropiat poate fi indicat prin săgeţi, melci ieşiţi din cochilii sau parfum misterios de liliac în floare. În sala de spectacol nu se aud aplauze, de parcă ai juca pentru tine, într-un decor familiar, sub lumina reflectoarelor. Credeţi că nu e bine? Oare... Un actor mi s-a destăinuit şi mi-a spus că senzaţia, pe scenă, e aceea a unui înec (figurat vorbind) în lumina vâscoasă şi galbenă a unui butoi cu miere. Mi-a plăcut senzaţia şi vorbele actorului şi l-am aplaudat. Nu-mi mai amintesc titlul piesei în care a jucat, dar ştiu că era ceva cu acvarii, vise şi castane coapte în soba bunicii.

rurale - expoziţie fotografie

arhitectura florii de cireş

Nu e modernă... nici clasică nu e! Poartă colonade răsucite cu articulaţii obtuze în raza de soare, astfel încât privirea noastră să lege parabole suple, în aerul primăverii. Arhitectura florii de cireş sperie. Atât de fragilă, îşi rotunjeşte marginile de temperatura serii şi poate, efemer, să ajungă la nefiinţă printr-o simplă desprindere, astfel încât, într-o bună dimineaţa, asfaltul să fie copleşit de culorile deschise. Totuşi să nu gândim negativist! Arhitectura florii de cireş are un avantaj superfluu : ea trece cu uşurinţă din privire în palme, apoi în suflet şi în cele din urmă construieşte cetăţi melancolice în sensibilitatea asprită de vântul contemporan, căci, nu-i aşa, casele se construiesc în prezent iar grădinile în trecutul selectiv al conştiinţei.

urbane

cerşetorul din Bercy

Căldura verii stăruia în acel sfârşit de septembrie şi unele voci căutau să convingă asupra unei vinovăţii publice, comune, numită cu fascinaţie "încălzirea globală". Nu căutam să înţeleg şi să-mi asum, la acea vreme, o astfel de perspectivă, pentru simplul motiv că anotimpurile se amestecau pe străzi, în suflete şi aiurea, fără să mai caute în rutina noastră cotidiană motive de îngrijorare. Abia traversasem Le Pont Bercy, cu pasul încet al călătorului obosit, privind curios profilul celor patru clădiri ale Bibliotecii François Mitterand, printre două perechi de adolescenţi gălăgioşi, istorisind păţaniile de peste zi. Pe Sena, trecuse în viteză, şalupa albastră a jandarmeriei, lăsând în urmă valul înspumat şi dungat ca o suliţă albă, înfiptă în zenitul ceţos al cartierului sportiv. Am ţinut, apoi, malul fluviului până ce cheiul îşi închidea aleile în strada principală, măturată de umbră şi soare. Pe o bancă, un cerşetor cu fruntea roşie, bronzată în mai multe reprize, adormise. Chipul inspira o seninătate caldă, cu ochii adânciţi în somn şi barba căruntă, iar mâna stângă aduna la piept o carte în coperţi colorate. Nu puteam să citesc titlul, dar imaginea mi s-a părut magnifică! Am gândit, atunci, că rostul acestui om împrumuta o părticică din acest obicei de a frunzări cărţile, în tihna amiezii, lângă un pod parizian. Nu aceeaşi posibilitate ar exista în Estul autohton, unde sărăcia aruncă haina mândriei şi se prosteşte grotesc pe străzi, în parcuri şi pieţe. Cerşetorul lor mai are o şansă de reabilitare, mi-am zis, şi se apropie mai mult de o sofisticată sfinţenie.... Click pe fotografie....

lucruri nevăzute

Călătorul din autobuzul aglomerat, cel care se încumetă să traverseze oraşul de la un capăt la celălalt în cca. 1h de mers şi oprit prin staţii, mai scoate omul câte un volum din geantă, aruncându-se în profunzimea înţelesurilor carţii, dincolo de huruitul motorului şi vocile semenilor din mijlocul de transport în comun. Problema e că modul de a face lectură nu e solitar, individual, aşa cum s-ar crede. E o lectură "publică", deschisă, unde fiecare individ curios şi plictisit se poziţionează în lateral, sau în spatele proprietarului de carte. Nu că ar fi interesat de fenomenul literar sau de o idee spicuită în fugă. Nu! Anonimii şi înghesuiţii nu înţeleg rostul chipului imobil, aruncat peste paginile cărţii. Mustăcind cu răutate îşi înfundă căştile în urechi şi se apropie cu ciudă de liniştea tihnită a lectorului, jucându-se la potenţiometrul ipodului.

nostalgii parisiene

Semnele zilelor de aprilie s-au ivit. Timide, apoi aruncate peste străzi şi parcuri, din ce în ce mai des, s-au topit într-o bucurie, răscolind cu degete albe clapele unui pian. Muzeele respiră pe străzile cu nume de abur şi ambră, poate Chaptal, Elysée sau Bagnolet. În acest timp statuia lui Hugo, ştearsă de praf, salută în parcul din spatele catedralei Notre Dame silueta anorexică şi agresivă a turnului Eiffel, strecurând prin sită apa Senei, în văzul turiştilor cocoţaţi peste cele 15 poduri. Acordeonul îşi umflă plămânii de aer, iar bătrânul servitor din Café de Flore zornăie bacşişul, vesel, sub şorţul de pânză albă.

în larg

Cei doi protagonişti vâsleau cu patru rame şubrede în largul oceanului. Tăcerea era atât de mare, încât vorbele, dacă ar fi încercat să ceară dreptul la existenţă, s-ar fi scufundat sub propria lor greutate. Dedesubt, tonele de apă sărată acopereau, fără spaimă, o civilizaţie dispărută, despre care Institutul de Oceanografie avertizase în numeroase simpozioane. Deasupra, cerul acoperea, ca întotdeauna, visele efemere ale marinarilor fără voie. Şi în această tăcere de vată, au răsărit pe zenit băncile de lemn ale răbdării. Umede, adevărate, rigide, peste care pescăruşii se roteau neîncrezători. Unul dintre vâslaşi a visat să se aşeze pentru o clipă, celălalt să-şi sprijine piciorul pentru a lega şiretul de la pantof. Ceea ce nu ştiau eroii noştri era că povestea mai fusese trăită, înainte, de alte mii de oameni şi că aceştia nu apucaseră să coboare de pe corăbiile în care se obişnuiseră să navigheze o viaţă întreagă.

rodii de sticlă spartă

Într-a doua lună de primăvară, locul numit Monceau, ascultă frisonul întregului oraş şi se împachetează în mii de culori calde. Oraşul luminilor hotărâse pentru sezonul acesta un model bizar de insinuare a bucuriei de a trăi. De această dată nu a fost muzica şi nici dansul ori pictura. Nu! În locul lor, arhitecţii inventaseră o formă sincretică de expresie, un amestec original de simplitate, lumină, dinamism, culoare, ecologie şi efemeritate. Spectacolul de lansare a "ideilor de sticlă" sau a "rodiilor de sticlă spartă" devenise un mister pentru locuitorii oraşului. Organizatorii tapetaseră pereţii staţiilor de metro şi bistro-urile cu numeroase afişe, coli albe, imense. În mijlocul acestora înflorea câte un semn imens de întrebare, colorat în variante de ocru sau îmbrăcate în pijamale de fructe sau în decupaje de portrete anonime, tăiate în sute de unghiuri. Am luat şi eu drumul către minunea ce urma să se producă, printre sutele de oameni hipnotizaţi, şi rulaţi, parcă, spre o albie maternă. Parcul Monceau strălucea! Arborii căzuseră în uitarea albă a iernii şi refuzaseră să înflorească, aşa cum trebuia să se întâmple, de obicei, în acest moment al anului. Totuşi, ramurile lor răsucite, fuseseră îmbrăcate într-o glazură roşie, de sticlă, iar coacerea fructelor era imaginată în roşu purpuriu, şi încremenită în aer, prin nu se ştie ce magie. Peluzele, în schimb, erau copleşite de foi manuscris, de un galben anticar, la discreţia vântului. M-am nimerit în grupul de oameni gălăgioşi cu ambele braţe întinse către adierea serii şi gestul mi-a fost imediat răsplătit de o pagină uscată şi galbenă, cu cerneala încremenită pe rânduri mici şi lăbărţate. Am ridicat-o protector în dreptul frunţii şi am reuşit să desluşesc semnătura lui Marcel Proust!

cartea interioară, departe de bibliotecă

Lectura vizitează, deseori, locurile comune ale scriiturii. Atunci când devin formale, şi una şi cealaltă, se evaporă din zona percepţiei şi se transfomă în definiţii inutile, obiecte necesare în jongleria criticii şi teoriei literare. O carte scrisă naşte alte zeci prin inerţia interogaţiei (specifică iluminării). În contrapunct, lectura denclasează pofta pentru alte mii de lecturi. Dacă intenţia autorului s-a intersectat, în mod fericit, cu aşteptarea lectorului, substanţa estetică poate fi absorbită într-o viaţă pasageră dar reală.

simplu ca o sală de aşteptare

Încep eu... Uite, zic că lumea ar trebui să capete în dar o altă lume, într-o bilă de cristal în care ninge mereu deasupra unui iceberg.
Tu ai zis, apoi, ca icebergul nins ar merita măcar un urs polar împăiat sau o bot simpatic de focă, pe diametrul globului transparent.
Eu am intervenit şi ţi-am spus că focile nu zâmbesc deasupra oceanului. Ele se pregătesc, se antrenează continuu, imaginându-şi ce ar trebui să se întâmple sub apă. În ceea ce priveşte ursul polar, aici am negat prezenţa lui: într-o sală de aşteptare sub forma bilei de cristal, evenimentele trebuie să consume simplu şi repede porţia de răbdare, a mea, a ta, a minutului de absenţă.

luna mango

În piaţa Furstenberg se lăsase bruma argintie a mantiei. Mantia poetului, cum altfel, pentru că Apollinaire încă mai făcea poze cu ultimii turişti, în spatele bisericii Saint-Germain-des-Prés. Lampadarele se aprinseseră la semnul de apă al lunii, atunci când, în mijlocul squarului o balerină îşi rotea silueta fragilă, ca un titirez de umbră şi mătase. Deasupra pieţei se desprindeau din mantia vrăjită trupuri de ciclopi şi ursitoare cu rânjet maliţios, apoi câteva poduri din camera de piatră a Senei se încurcau în pensoanele neobosite şi arbitrare ale impresioniştilor. Luna mango verifica, în tipare de lut rece, nostalgia orientului într-un mod gastronomic eficient, savuros. Piaţa se umpluse de mirosul îmbietor al fructului copt. Poetul se oprise din mers, scoase mâinile din buzunar şi cu degetul arătător drept desenase o metaforă în chip de minotaur, tocmai sus, pe cer.

flori

Pastel

Perspective

Camelia

Magnolia

Lalea