Fiecare oraş întinde, la picioarele trecătorului grăbit, un covor însăilat de rutină şi mândrie. Rutina e o poveste care se rătăceşte în nimicuri, ca o frecvenţă radio personală, pe care auzi doar ceea ce vrei să auzi, fără să te intereseze evenimentele altora. Mândria oraşului e obsesie revendicativă, ce îmbălsămează de sute de ani zidurile caselor vechi, ale instituţiilor şi clădirilor administrative. Sunt locuri pe lângă care trecem zâmbind, fără să întoarcem o privire întrebătoare. Asta nu înseamnă că nu sunt vii şi că nu ar trebui să le coborâm, măcar pentru o clipă, în atenţia noastră încordată. Iată mitologia spre care tindem în raţionamentul acesta convex. Ieri, am auzit o voce, la Asociaţia cărţilor uitate, afirmând cu entuziasm că vieţile autorilor sunt confiscate de volumele scrise şi nu invers. Catalanul, invitatul cu barbişon, căci despre un barcelonez este vorba, a vrăjit adunarea cu istoria unui anume David Martin, pe care timpul şi locul l-au recreat, purtându-i oglinda prin străzile prăfuite ale bătrânei cetăţi, prin aleile parcului Güell sau pavajele de ocru intens ale Ramblei, dinspre piaţa Catalunyei spre statuia lui Columb. Eram în faţa lui o adunătură de proletari, zăpăciţi de malformaţia aceasta incredibil de sinceră şi naturală ( dacă o malformaţie ar accepta astfel de adjective), o poveste cu ecouri adânci, mixaj alchimic dostoievskian şi camusian, cu priză intensă la conştiinţele însetate ale contemporaneităţii. M-am apropiat de orator şi i-am promis să nu-i duc mai departe povestea, fără ca acesta să-mi ceară acest lucru. Totuşi, povestitorul misterios mi-a oferit o carte de vizită, pe care aşezase cu atenţie un nume şi un titlu : Carlos Ruiz Zafón , Jocul îngerului.
