rebusuri tardive

Începând cu o enumeraţie banală de lucruri (obiecte şi fiinţe), contabilul gândea că termenul de predare a statisticilor sosise. Tocmai acum în preajma sărbătorilor se nimerise să cosmetizeze, peste voinţa lui, o idee de satisfacţie şi bilanţ. Era nedreptăţit să creadă că imaginea sa profesională depindea substanţial de această realizare. Şi oricum sfârşitul de an are, prin excelenţă, o valoare fiscală. Cifrele, mai uşor de stăpânit decât cuvintele, pot transmite o sumă de mesaje şi, dacă te obişnuieşti, prin natura meseriei, le poţi conferi inteligenţă şi întâietate în comunicare. Cam aşa gândea contabilul nostru. Mulţumit şi conciliat s-a decis să mai facă o pauză, să uite de tabelele exel şi să completeze rebusul pătat de cafea, din sertarul biroului.

gara semnului de întrebare

Un şir întreg de întrebări se afla andocat pe un peron de gară. Să zicem că trenul urma să plece de la cheiul cu numărul 14. Locomotiva plină de abur era un pronume interogativ, cu multă experienţă în comunicare, un extrem de puternic "cine?", model 6/12/2009, care aranja în spatele său pe mai puţin avizatii "cum?" şi "când?". Vagonul interogativ "unde?', aşezat pe la mijlocului şirului, era inaccesibil călătorilor, care cereau bilete la eleganta cuşetă a lui "cât?" pentru că li se spusese că ferestrele vagonului au perdele de pluş şi căldură permanentă, apoi intrarea e gratuită în vagonul restaurant a lui "ce?". Biletele se epuizaseră relativ repede şi călătorii începeau să vocifereze nemulţumiţi. Controlorul şef anunţase că trenul se va pune în mişcare doar după ce se va răspunde la întrebarea "cu cine sau cu ce?". Călătorii au privit nedumeriţi în jur, neştiind dacă trenul în care vor călători are sau nu o destinaţie.

călătorie la capătul nopţii

Am recitit volumul picaresc, iniţiatic, Voyage au bout de la nuit, semnat de Louis-Ferdinand Céline, recompensat în 1932 cu premiul Renaudot. Ferdinand Bardamu, eroul protagonist mi s-a părut mult mai împlinit, bipolar în intenţia sa de a negocia cu o lume aneantizată. Sintaxa romanului reitera, la interval de 20 de pagini, ideea de "route de l'infini". Alţi ochi, altă lectură!

camera de tămâie

Interioară şi reprezentativă, este spaţiul sacru, în care jucăm un soi de şah existenţial. Ultima frontieră a dorinţelor, păzită, ar trebui să recunoaştem, cu armele credinţei şi orgoliului. E un lucru important din seria " uite cine sunt ca să-ţi spun că eşti ca mine". Seamănă a slogan moralizator şi inhibitor de mentalităţi. Dar aparenţele înşeală, fiindcă o cameră de tămâie nu are personalitate ci doar taină, dorinţă, speranţă, generozitate şi sinceritate. E locul din care pornim spre sinele complicat, acoperit de măşti veneţiene. Ce se mai aude în camera de tămâie, azi, la ceas festiv de Sfântul Nicolae? Ascultaţi!

COLINDUL DE SFÂNTUL NICOLAE

un bocanc numit dorinţă

Sfântul Nicolae ajunge obosit în cetate. Îşi reazimă toiagul albastru de zid şi se aşează privind copilul din fiecare trecător. Ochii i se umezesc de emoţie. Vârsta maturităţii, atât de serioasă şi importantă pentru negustorii din piaţa alăturată, se distribuie în felii de cer, se disipează speriată în şotiile vântului. Moşul ar fi vrut să aducă ninsoarea, dar gheaţa prefabricată a viselor lui s-a tors în fuioare de fum peste mări şi oceane. Copiii încep să bată mingea pe maidan. Picioarele desculţe aleargă prin praful cetăţii, iar ghetuţele de porţelan au fost acoperite de iarbă, la margine. Un puşti pistruiat se împiedică, alunecă şi izbucneşte în plâns. Moşul îi şterge grimasa cu un colţ de batistă, apoi pleacă fără să privească înapoi. Echipele remizează în final, iar din iarba uitată a maidanului cresc funde roşii, colţuri de cutii dreptunghiulare, în care se zbat popoare de emoţii şi urări.

mania de a fi

Apare odată cu lăsarea serii. Seamănă cu un vechi prieten, căruia trebuie să-i reconfirmi că eşti la curent cu ultimele lecturi, că ai adnotat pe marginea unui şerveţel din La Cosette ultimele impresii despre Nobel-ul pe literatură de anul acesta. Ciudat e faptul că verbele se folosesc din ce în ce mai puţin, pe măsură ce timpul trece, iar amiciţia se învecheşte ca o sticlă de Bordeaux în cavele anilor. Şuvoiul de substantive, apoi adjectivele cu tonele de semnificaţie pe umeri, te copleşesc, îţi oferă cele mai importante lecţii de supravieţuire şi de resemnare. Am zis resemnare, pentru că timpul amiciţiei, deloc maniacal, primeşte gustul sâmburelui de migdală. La un capăt al tunelului se aude un hohot de râs. La celălalt e imaginea celui care încă mai caută prin dicţionare cuvintele vii, cu flexiune fermecătoare. Ceea ce rămâne din manejul cotidian este inomabil şi, culmea, şi-a făcut statui în tot oraşul ăsta înceţoşat!

la marginea unui cântec

La o distanţă de fix 1.870,76 km de casă, încă se mai aude colindul. Cald, resemnat, perseverent, încăpăţânat, trimite razele-i fonice către timpul afectiv, ăla măsurat în vârste, vise, ani de bronz şi de aur. Pasul grăbeşte spre casă, metroul e prea lent pentru un atât de important elan. În marché de Noël vinul şi scorţişoara dulce se amestecă în dunga luminilor de brad. Un ren îşi freacă coarnele de colţul mesei. Statuetele navidad încremenesc în gestul lor incredibil de limpede, povestind aceeaşi dispunere de 2009 ani a stelelelor, turbanelor, magilor şi ieslei de paie. Doi turişti se opresc pentru o fotografie. Fata exclamă: "Ah, Paris...Paris!"