larousse romales

Se încheiase o zi, un fragment înăbuşitor de miez de iulie, în cetatea lui Ratatouille. Pe cheiurile Senei chiar începuse vânzoleala, de parcă turiştii curioşi îşi mutaseră destinele frugale deasupra pontoanelor luminate şi ghidate de voci, în 7 limbi distincte. Am coborât, dezamăgit, în prima gură de metrou, aerisită de curenţii proaspeţi. Cu toţii ne-am înviorat la gândul că lăsaserăm la suprafaţă un soi de încălţări uzate, pe care urma să le folosim în ziua următoare. Plutea o tăcere binefăcătoare în jur. Ne-am aşezat toţi trei în compartimentul golaş, aşteptând sunetul plăcut al vacuumului (căci aşa obişnuiam să numim zgomotul demarajului, de fiecare dată când urcam în metro). La prima staţie chiar, o companie melodioasă, completa în surdină gravitatea atmosferei, inerţia oboselii de peste zi, în melcul metaforic şi egoist al gândurilor. Acordeonul dizolva în aer "une jolie chanson", în genul melodiilor care se impuneau în background, atunci când masa de turişti se prăvălea peste cine ştie ce punct de atracţie. De vreo câteva minute, însă, încetase. Un tânăr oacheş trece cu pălăria de pâslă prin faţa noastră : "Bonjour monsieur, si vous avez seulement 1 euro...."( adicătelea, "Domnule, 1 euro, dacă vă lasă inima..."). Unul dintre noi, amicul N.C., cel care nu ştia o boabă de franceză, deşi era fascinat de ea, îl repede, plictisit, pe clochard: "Du-te domle', dispari că n-am...". Atunci oacheşul cerşetor muzicant sau muzicant ambulant, pe care-l credeam coborât din înălţimea Anzilor, judecând după veşminte, zise într-o romanească pură, îngheţându-ne sângele în vine: " Nici voi n-aveţi, mânca-v-aş tâmplele voastre de barosani..."

aşa grăit-a Gaudi

Singura cale de acces, dinspre ruella Picasso spre Parcul Güell, este, fără îndoială, cea mai înjurată de turişti. În primul rând, strada are ponton ascendent care te epuizează la 30 de grade, pe timpul verii. În al doilea rând, la capătul ei te aşteaptă o spărtură în gard, incredibil de incomodă pentru un oraş turistic, în dreptul căreia se face coadă, odată la 10 minute. Se magnetizează instantaneu un Babel promiscuu, în care nemţii, portughezii şi asiaticii comunică agresiv, căutând fiecare un loc mai bun de admirat oraşul de pe colină. Şi, credeţi-mă, merită să înduri neajunsul pentru o panoramă, dar mai ales pentru exerciţiul de contorsionare vizuală. Adică, odată ajuns în vârf, accepţi o privelişte interioară a parcului, distorsionată cu un ochi de peşte în profilul băncilor de faianţă mozaicată, ondulată sub cerul de sticlă al Barcelonei. În broşura turistică se explică intenţia artistului de a urma linia de forţă a componentei vegetale (arhitecturi pluriforme, spaţii ovale şi coturi perfect rotunjite) însă realitatea e mai simplă. Gaudi, în josul scărilor de la fântâna iguanei, zâmbeşte răzbunător, între doi palmieri: undeva, lumea a fost fotografiată în propriul alcov, într-o situaţie penibilă, cu părţile moi la vedere...Ouuuups!

tic-tac

Circul răsuna de hohote de râs, la marginea oraşului. Spectacolul începuse de două ore şi lumea se îngrămădise să vadă animalul exotic, ciudăţenia naturii, care "sare, urlă şi trânteşte, apoi tace ca un peşte". Aplauzele lipseau. În schimb, clovnii stârneau în arenă ropote de picioare lovite în podele de lemn. Ceasul dresorului ticăia în tot acest timp magic, într-un buzunar dublu, croit de femeia obeză, care ducea fân în ţarcul zebrelor. Tic-tacul se amplifica în plămânii spectatorilor, în muşchii saltimbancilor şi răgetul leului năpârlit şi bătrân. La pauză, ecranele mari afişau reclame idioate (pastile de gumă, ciocolată cu rom, prezervative etc.) iar ploaia de confetti se aşeza, incredibil, peste găleata strivită, în nisipul arenei.

rebusuri tardive

Începând cu o enumeraţie banală de lucruri (obiecte şi fiinţe), contabilul gândea că termenul de predare a statisticilor sosise. Tocmai acum în preajma sărbătorilor se nimerise să cosmetizeze, peste voinţa lui, o idee de satisfacţie şi bilanţ. Era nedreptăţit să creadă că imaginea sa profesională depindea substanţial de această realizare. Şi oricum sfârşitul de an are, prin excelenţă, o valoare fiscală. Cifrele, mai uşor de stăpânit decât cuvintele, pot transmite o sumă de mesaje şi, dacă te obişnuieşti, prin natura meseriei, le poţi conferi inteligenţă şi întâietate în comunicare. Cam aşa gândea contabilul nostru. Mulţumit şi conciliat s-a decis să mai facă o pauză, să uite de tabelele exel şi să completeze rebusul pătat de cafea, din sertarul biroului.

gara semnului de întrebare

Un şir întreg de întrebări se afla andocat pe un peron de gară. Să zicem că trenul urma să plece de la cheiul cu numărul 14. Locomotiva plină de abur era un pronume interogativ, cu multă experienţă în comunicare, un extrem de puternic "cine?", model 6/12/2009, care aranja în spatele său pe mai puţin avizatii "cum?" şi "când?". Vagonul interogativ "unde?', aşezat pe la mijlocului şirului, era inaccesibil călătorilor, care cereau bilete la eleganta cuşetă a lui "cât?" pentru că li se spusese că ferestrele vagonului au perdele de pluş şi căldură permanentă, apoi intrarea e gratuită în vagonul restaurant a lui "ce?". Biletele se epuizaseră relativ repede şi călătorii începeau să vocifereze nemulţumiţi. Controlorul şef anunţase că trenul se va pune în mişcare doar după ce se va răspunde la întrebarea "cu cine sau cu ce?". Călătorii au privit nedumeriţi în jur, neştiind dacă trenul în care vor călători are sau nu o destinaţie.

călătorie la capătul nopţii

Am recitit volumul picaresc, iniţiatic, Voyage au bout de la nuit, semnat de Louis-Ferdinand Céline, recompensat în 1932 cu premiul Renaudot. Ferdinand Bardamu, eroul protagonist mi s-a părut mult mai împlinit, bipolar în intenţia sa de a negocia cu o lume aneantizată. Sintaxa romanului reitera, la interval de 20 de pagini, ideea de "route de l'infini". Alţi ochi, altă lectură!

camera de tămâie

Interioară şi reprezentativă, este spaţiul sacru, în care jucăm un soi de şah existenţial. Ultima frontieră a dorinţelor, păzită, ar trebui să recunoaştem, cu armele credinţei şi orgoliului. E un lucru important din seria " uite cine sunt ca să-ţi spun că eşti ca mine". Seamănă a slogan moralizator şi inhibitor de mentalităţi. Dar aparenţele înşeală, fiindcă o cameră de tămâie nu are personalitate ci doar taină, dorinţă, speranţă, generozitate şi sinceritate. E locul din care pornim spre sinele complicat, acoperit de măşti veneţiene. Ce se mai aude în camera de tămâie, azi, la ceas festiv de Sfântul Nicolae? Ascultaţi!

COLINDUL DE SFÂNTUL NICOLAE