Père Damien sau viziunea Contelui d'Alsemberg

Aş fi vrut să fie în franceză dar rândurile singure s-au aşternut timid, parcă tatonându-mi degetele, cucerind încă odată graniţa oboselii solitare. E duminică şi toată ţara vuieşte de ştirea canonizării unui sinucigaş medieval dar, se pare, un sfânt promis secolelor ce vor să vină. Atunci, irevocabil, mă adâncesc în identitatea lucrurilor şi un tremor ID îmi ridică pleoapa ochiului, peste drumuri de umbră şi fum. Ca într-un ţipăt de Ostende îmi doresc să mă apropii de penumbrace.... Stă în genunchi şi se uită spre un vitraliu spart, prin care lumina continuă să se descompună. Trec pe lângă ea fără să o stingheresc şi îmi continui drumul în temporalitea moralizatoare a ego-ului. În jur, coloanele impunătoare miros a vreme de ceaţă iar picturile reci dojenesc cald pe cei care au curajul să le admire. Secundele de apă care se aud în altar mă fac să tresar şi să cer iertare. Nu mai ştiu de ce un sfânt are graniţele propiei sale culturi creştine. Mă apropii de perete şi încerc să descifrez : ‘R..E...Y….D…E….I…M…U…N…DD…I’.

Afară se aude emisiunea de "popularizare" a religiei creştine, peste o mulţime nebună, în căutarea unei statui cu sfântul propus spre canonizare şi atunci, mâniat, închid aparatul adus din îndepărtata lume a iluziei. Vreau să ating primul R şi să mă conving că D nu este dublu dar inscripţia de pe peretele rece mă respinge, ca şi cum demnitatea ar fi o virtute pe care orgoliul m-a împiedicat să o achiziţionez. Îl văd acolo, lepros, cu corpul topit în arşiţa secolului de conquistador şi cu ochii întorşi spre cer, de unde miracolul tăcerii universale se sublimează în altrusimul unui presbiterian. Lumina unei candele...apoi fiorul rece alungă imagini pe chipul meu şi cu frică mă îndrept spre ieşire. Ştiu că nu pot tulbura liniştea capelei. Mă întorc, însă la picioarele mele stă umbra care admiră vitraliul spart. Îmi explic tulburat că dragostea nu mai este o virtute ci o trăsătură a lumii dorite de el şi că, dacă nu rămân, ar fi bine să uit de aceasta întâlnire. Îmi întinde o icoană, se apropie şi atunci văd reflexia vitraliului personal. Mă cutremur, sărut ciobul verde şi sting lumina . Coborând, aud dintr-un alt radio un glas de papă nehotărât : aujourd’hui le 11 octobre 2009, père Damien, le fils d’une nation fière est…

5 moduri de a călători

-Pourquoi tu te reposes par terre ? Tu n'as pas de maison ?

-Non, je n'ai pas de maison.

-Pourquoi ?

-Je voyage beaucoup…

Răspunsul ultim e un motto sublim! A călători, în timbrele diferitelor registre despre care se comentează atât pe site-urile care planifică excursii tematice în marile oraşe ale lumii, s-ar traduce astfel:

New-yorkezul: Călătoresc şi dau note pentru condiţiile oferite! Atâta timp cât am prieteni şi timp, fac asta cu plăcere. ( la vamă, cel care vorbise avea în jur de 67 de ani )

Neamţul: Festivalul berii e ocazia ideală pentru o întâlnire cu cei dragi! Repet asta de 20 de ani.( în acest timp, obrajii vorbitorului se înroşiseră, pălăria bavareză căzuse, iar mustaţa pe oală se zbârlise de atâta răsucit )

Britanicul: Pornesc în călătorie fix la ora 17.15! Trebuie să-mi beau ceaiul! Nu mai pot aştepta...e fără un sfert...

Francezul: Am mâncat excelent pe avion! Şi au avut reviste gen "bricolage". Rămâne de văzut! ( vorbitorul îşi făcu în aceeaşi seară toaleta, în cabina avionului, apoi tot holul începuse să miroase a Saint Laurent )

Românul: Mergem în concediu la vară! Să-i spui vecinei că avem "all inclus" şi că venim în septembrie să ne plătim ratele. Mama lor de politicieni nenorociţi!!!

Au bonheur des autres

Ce matin, l'escalier du métro était plus lent que l'autre fois. Mes pas, d'habitude raisonables comme longueur, étaient faits du sable, car le clepsydre que j'avais brisée hier soir me demandait un présent infortunable de pluie et nuages. Les mains dans mes poches, j'ai descendu l'escalier et j'ai parpillé au bout des doigts le permis en plastique de mes voyages urbains. Et tout le monde me souriait du coin de la bouche, en heurtant la tête vers les ténèbres froides de la station Altitude 100. Oui...je pourrais dire que la vie était, à ce moment- là, semblable aux passants pressés et que rien de ce qui est périsable dans le quotidien ne faisait de moi son esclave. Une voix d'homme, pendue entre mes oreilles et le cerveau civilisé des autres, m'annonçait que la ligne Simonis se coupe à Rogier en trois et je me disais alors que seulement une vie pouvait accepter une telle métaphore, toujours acessible pour ceux qui ne savaient pas le sens impitoyable de leur rendez-vous avec les opportunités blanches ou grises de leur déstinée. Ravissante, n'est-ce pas? Le métro devient mon point de retour contre le miroir magnifique qui cache l'abîme, gonflé dans des insipides questions d'identité. Ouais....j'ai dit en attendant être avaler d'une bouche salivante et chaude. Il était une fois la vie des autres, dépourvue du code de la route...

Veneţia

Mi s-a cerut în repetate rânduri să vorbesc despre acest oraş şi mai ales despre cheile sale turistice, "ceva uşor", care să prindă în plasa comercială cheltuitorii creditelor de vacanţă. Nu am respectat aceasta invitaţie depersonalizantă, din cauza unei imagini năucitoare care purta în chihlimbarul acelei zile de vară substanţa sacră, care aspiră melancolii metafizice în albia unei reprezentări personale. Bătrânul, să zicem, care făcea din propria sa prezenţă un cerc mistic impenetrabil, se integrase în grupul nostru, într-o lumină caldă şi prietenoasă, amestec imprecis de aură şi înţelepciune. Deschidea vorba rar, doar atunci când era necesar să explice un zâmbet, şi apoi se cufunda în tăcere, privind canaletele curgătoare de sub podurile pietonale, străzile pietruite şi strâmte, unde mirosul mâncărurilor aromate de pizza cu fructe de mare devenea mai intens la orele prânzului. Noi cei din grupul de turişti mergeam în urma lui, fără să-i numărăm paşii, păstrând o distanţă de câţiva metri în spate, fără să distrugem, Doamne fereşte, magia acelei simbioze dintre bătrâna cetate şi silueta acoperită de un pardesiu maron deschis. Aşa am navigat câteva ore bune, dinspre Ferovia către Piaţa San Marco, şi ceasurile se defectaseră într-o verticală imobilitate, al cărei capăt superior abia dacă se zărea, ca un drum neterminat, în cerul viu de strălucirea albastră a vacanţei. În preajma Podului Suspinelor, bătrânul se oprise. Atunci ne-am resetat cu toţii simţurile, iar ceasurile de mână au reînceput să ticăie. Bătrânul a zâmbit a doua oară în aceeaşi dimineaţă, şi-a suflecat pantalonii şi, cu picioarele albe, desculţe, s-a aşezat pe malul canaletei. S-a sprijinit apoi în coate iar ochelarii aşezaţi direct pe piatra parapetului au început să amplifice neantului două raze de soare, magistral. Şi-atunci, din marginea pieţei, a început să-şi urce sunetele chansoneta unui gondolier. Bătrânul a zâmbit a treia oară în acea dimineaţă şi, în jurul prezenţei sale, mecanic, mulţimile de turişti au încremenit pentru o secundă, s-a făcut linişte, iar clopotele din turnul pieţei au început să bată.

( azi + ieri ) x ego = umanitate

Ceea ce contează este definit, adeseori, prin ceea ce reprezentăm lumii, pe o scenă improvizată. Spectacolul, indiferent de lungimea actelor sau tensiunea acumulată dramatic în replici, devine, surprinzător, cartea de vizită pe care o întindem prietenos interlocutorului, privindu-l în ochi. E acesta un gest păgubos pentru virtute? Heidegger rezolva ecuaţia de mai sus prin constanta generalităţii umane: ceea ce suntem noi prin zone bântuite de individualitate ar trebui să fie în mod necesar valabil pentru cel puţin două alte conştiinţe. Eu, însă, consider mai profitabilă ( social şi psihologic) exploatarea ideii de unitate în diversitate. Altfel spus, respectăm individualitatea cuiva prin acceptarea faptului că este diferit de noi şi, simultan, că aceasta seamănă, enorm, cu intenţiile noastre adormite undeva în camera de aşteptare a actului voliţional.

Toamna dorinţă

Lumina acestei zile narează la persoana a III-a o poveste cu frunze şi ploi.Verbele se scutură de brumă, bucăţile de cer îngheaţă în rutina gradelor celsius care urcă şi coboară o scară, boscorodind. Soarele, şi el tembel, matură curtea plină de nervi, cu şapca trasă pe ochi, zgribulit, cu o mătură hârşâită. Foile zboară de pe masă, de teama stiloului demodat şi se autopixelează în clipita flămândă a laptopului, fără a fi scrise de o mână de om. Una zice către toate paginile nescrise: dacă speraţi să ajungeţi vreodată ceva, întindeţi-vă trupul pe această idee, acum, în dimineaţa zilei de 11 noiembrie...chiar acum.

Respiraţie livrescă

Marea, din marginea terasei de hotel, miroase alegoric a alge şi scoici. Ea tresare când o strig.
-Vreau viaţa ta.Vreau să mi-o dai ca personaj luptător, ca personaj justificare şi confesor.Vreau să te repersonalizez. Cât din ce a fost în lume se prezice în tine…fată albastră?
Ea asculta cu ochii rotunzi şi făcea risipă de prezenţa sa într-un asfinţit marin. Eu făceam, cu trivialitate, din noi doi o sferă de hârtie creponată. Atunci caruselul se învârtea, topind luminile în dungi prelungite, iar muzica rodea sălbatic, rapid, rapid, sensibilitatea timpanelor şi nici nu durea şi nici nu ustura, cerându-se ca un viciu aprig, torid. Şi-atunci mă răzgândeam şi îi citeam cu voce caldă dintr-o carte galbenă cu pagini albastre:
"Sonya, qui monte la dernière, fixe d'un regard un pastel de DEGAS, sans doute récemment acheté par Antoine, qui représente quatre jeunes danseuses, laçant leurs chaussons. On a l'impression que c'est la même danseuse qui est vue sous divers angles, comme saisie au cours d'un mouvement de travelling."
apoi…
"Elle détourne brusquement la tête, et la caméra capte alors Amélie assise sur une chaise, qui relaçe péniblement ses chaussures. Sonya la regarde de manière cruelle et hautaine. Puis elle monte les escaliers d'un pas dansant et gracieux."