Semantica unei zile

Orele rămase din zi nu mă nelinişteau şi ceea ce părea absurd e că trebuinţele sociale înfloreau ispititor în momente de imediată decizie. Astfel se explică de ce în reprezentarea serii dinaintea plecării mele, Cora trăia cu entuziasm ultimele clipe ale verii. Îşi ducea mâna la tâmplă şi stătea ore întregi în faţa paginii albe, iar maşina de scris nu cuteza să vorbească. Intrasem în camera ei, descoperindu-mă politicos, de parcă aş fi intrat în capela servituţii, impresionat de mâinile, neobişnuit de albe, ale femeii. Am scos mecanic din rucsac tarta pregătită de M-me Rizaou şi am întins-o fără să privesc. Lumina tăia geometric în buclele Corei un relief abrupt, misterios, peste care se auzeau infinite migraţii de afecte. Uitasem cât de timorant e să priveşti oglinda în suma de clipe care te volubilizează... Cora tocmai impregna acest înţeles, iar eu deveneam decor şi adjectiv în mersul limpede al unei poezii tanatice....Un angajament din partea mea ar fi tulburat apele. Apoi personajul pe care îl creasem şi de la care aşteptam o formalitate confortabilă şi confidenţială, pentru fiecare seară sfânta de singurătate, se depărta încet de ficţiunea Corei de care îl legasem, mai mult în joacă. Îmi dădeam seama de farsa imensă ce mă victimizase aici, pe pământ şi miile de chipuri pe care le-aş fi putut desluşi într-un alt colţ de lume, cereau tribute de insomnie şi regret. Râdeam atunci şi coloram braţul Corei în nuanţa ciocolatei, iar pieţei în care aşteptam autobuzul, zilnic, îi trasam încă două diagonale corintice, cu pertinenţă renascentistă. Cunoasteam oamenii de-aproape, cu sufletul lor zemos de unicitate, strângând mâinile în jurul unor instrumente ascuţite, în buzunare de smarald, aşteptând momentul când se vor sfâşia. Am coborât în viteză din tramvaiul în mişcare, gândindu-mă că poate găsesc pe cineva la ghişeu înainte de schimbul de tură...Pe drum, exerciţii de dicţie şi începuturi de fraze economice, se înghesuiau în minte obsedant.... "Vă rog să ..." , "Fiţi amabilă..", "Nu vă supăraţi..."

O importanţă deosebită simţeam că trebuie să le acord dacă vreau să nu scap ziua asta fără dialog. Am intrat în sala de aşteptare şi în scurt timp am fost chemat....

Hommage à André Gide

"Il s'agit d'une appetence spirituelle et physique, un éréthisme multiforme du sujet, le portant à la fois vers tous les objets de la connaissance et de la volupté".

Sensurile rafinate ale gidismului angajează un senzualism subtil al cunoaşterii şi o acceptare a lumii în multitudinea de înfăţişări, dincolo de limite şi de impresionismul subiectiv. O viaţă interioară nu poate fi reconstituită în infinitele ei nuanţe şi faze de evoluţie, oricât ar fi de susţinut şi de adaptat efortul expresiei. Se poate totuşi defini poziţia spirituală a scriitorului cu ajutorul coordonatelor pe care acesta le-a statornicit în Journal (1889-1951). Portretul, sumar reliefat, al omului şi scriitorului André Gide prinde contur din mobilitatea spiritului, evoluţia sa în meandrele noutăţii şi din gîndirea care stabileşte contacte repezi, pe suprafeţe limitate, fără să aspire la îmbrăţişarea totală şi la epuizarea prin adâncire. Perspectivele îi sunt oferite cititorului fără nici un comentariu, el fiind astfel instituit ca unic judecător. Într-o astfel de ipostază îl regăsim pe Gide contemporanul generaţiilor interbelice europene, directorul de conştiinţă al acestora, marele "inquieteur" care impulsionează confruntarea semenilor cu adevărurile cele mai atroce, în spiritul desăvârşitei sincerităţi faţă de ei înşişi. Embrionul modernităţii trebuie căutat într-o astfel de sugestie dacă invocăm influenţa scriitorului francez asupra spaţiului cultural românesc.

Modul de a fi în lume

Personajele sunt fiinţe de carton, uneori ispite şi, în cele mai fericite cazuri, oglinzi itinerante constructive, frizând modul de a fi în lume al autorului. Cea mai utilă manieră de a verifica această teorie pare a fi situaţia în care participăm (asemeni unor personaje) la un scenariu iscat de realitate, în interiorul unei istorii, obligatoriu de trăit. O întâmplare de acest gen mi-a copleşit ziua, atunci când am revăzut chipul familiar al domnului R.M., invitat de onoare în spaţiul conferinţei francofonilor din universitate. Nu era locul său acolo, aşezat pe un scaun înalt, înghesuit din laturi de prodecan şi decan. Imaginea sa destinsă, în faţa cănii de ceai din braseria Ciro, completa fals, aproape pleonastic, noua ipostază. Am înţeles că trimisese pe altcineva să ocupe dimensiunea oficială şi că personajul R.M. conta în ochii invitaţilor mai mult decât persoana.

Père Damien sau viziunea Contelui d'Alsemberg

Aş fi vrut să fie în franceză dar rândurile singure s-au aşternut timid, parcă tatonându-mi degetele, cucerind încă odată graniţa oboselii solitare. E duminică şi toată ţara vuieşte de ştirea canonizării unui sinucigaş medieval dar, se pare, un sfânt promis secolelor ce vor să vină. Atunci, irevocabil, mă adâncesc în identitatea lucrurilor şi un tremor ID îmi ridică pleoapa ochiului, peste drumuri de umbră şi fum. Ca într-un ţipăt de Ostende îmi doresc să mă apropii de penumbrace.... Stă în genunchi şi se uită spre un vitraliu spart, prin care lumina continuă să se descompună. Trec pe lângă ea fără să o stingheresc şi îmi continui drumul în temporalitea moralizatoare a ego-ului. În jur, coloanele impunătoare miros a vreme de ceaţă iar picturile reci dojenesc cald pe cei care au curajul să le admire. Secundele de apă care se aud în altar mă fac să tresar şi să cer iertare. Nu mai ştiu de ce un sfânt are graniţele propiei sale culturi creştine. Mă apropii de perete şi încerc să descifrez : ‘R..E...Y….D…E….I…M…U…N…DD…I’.

Afară se aude emisiunea de "popularizare" a religiei creştine, peste o mulţime nebună, în căutarea unei statui cu sfântul propus spre canonizare şi atunci, mâniat, închid aparatul adus din îndepărtata lume a iluziei. Vreau să ating primul R şi să mă conving că D nu este dublu dar inscripţia de pe peretele rece mă respinge, ca şi cum demnitatea ar fi o virtute pe care orgoliul m-a împiedicat să o achiziţionez. Îl văd acolo, lepros, cu corpul topit în arşiţa secolului de conquistador şi cu ochii întorşi spre cer, de unde miracolul tăcerii universale se sublimează în altrusimul unui presbiterian. Lumina unei candele...apoi fiorul rece alungă imagini pe chipul meu şi cu frică mă îndrept spre ieşire. Ştiu că nu pot tulbura liniştea capelei. Mă întorc, însă la picioarele mele stă umbra care admiră vitraliul spart. Îmi explic tulburat că dragostea nu mai este o virtute ci o trăsătură a lumii dorite de el şi că, dacă nu rămân, ar fi bine să uit de aceasta întâlnire. Îmi întinde o icoană, se apropie şi atunci văd reflexia vitraliului personal. Mă cutremur, sărut ciobul verde şi sting lumina . Coborând, aud dintr-un alt radio un glas de papă nehotărât : aujourd’hui le 11 octobre 2009, père Damien, le fils d’une nation fière est…

5 moduri de a călători

-Pourquoi tu te reposes par terre ? Tu n'as pas de maison ?

-Non, je n'ai pas de maison.

-Pourquoi ?

-Je voyage beaucoup…

Răspunsul ultim e un motto sublim! A călători, în timbrele diferitelor registre despre care se comentează atât pe site-urile care planifică excursii tematice în marile oraşe ale lumii, s-ar traduce astfel:

New-yorkezul: Călătoresc şi dau note pentru condiţiile oferite! Atâta timp cât am prieteni şi timp, fac asta cu plăcere. ( la vamă, cel care vorbise avea în jur de 67 de ani )

Neamţul: Festivalul berii e ocazia ideală pentru o întâlnire cu cei dragi! Repet asta de 20 de ani.( în acest timp, obrajii vorbitorului se înroşiseră, pălăria bavareză căzuse, iar mustaţa pe oală se zbârlise de atâta răsucit )

Britanicul: Pornesc în călătorie fix la ora 17.15! Trebuie să-mi beau ceaiul! Nu mai pot aştepta...e fără un sfert...

Francezul: Am mâncat excelent pe avion! Şi au avut reviste gen "bricolage". Rămâne de văzut! ( vorbitorul îşi făcu în aceeaşi seară toaleta, în cabina avionului, apoi tot holul începuse să miroase a Saint Laurent )

Românul: Mergem în concediu la vară! Să-i spui vecinei că avem "all inclus" şi că venim în septembrie să ne plătim ratele. Mama lor de politicieni nenorociţi!!!

Au bonheur des autres

Ce matin, l'escalier du métro était plus lent que l'autre fois. Mes pas, d'habitude raisonables comme longueur, étaient faits du sable, car le clepsydre que j'avais brisée hier soir me demandait un présent infortunable de pluie et nuages. Les mains dans mes poches, j'ai descendu l'escalier et j'ai parpillé au bout des doigts le permis en plastique de mes voyages urbains. Et tout le monde me souriait du coin de la bouche, en heurtant la tête vers les ténèbres froides de la station Altitude 100. Oui...je pourrais dire que la vie était, à ce moment- là, semblable aux passants pressés et que rien de ce qui est périsable dans le quotidien ne faisait de moi son esclave. Une voix d'homme, pendue entre mes oreilles et le cerveau civilisé des autres, m'annonçait que la ligne Simonis se coupe à Rogier en trois et je me disais alors que seulement une vie pouvait accepter une telle métaphore, toujours acessible pour ceux qui ne savaient pas le sens impitoyable de leur rendez-vous avec les opportunités blanches ou grises de leur déstinée. Ravissante, n'est-ce pas? Le métro devient mon point de retour contre le miroir magnifique qui cache l'abîme, gonflé dans des insipides questions d'identité. Ouais....j'ai dit en attendant être avaler d'une bouche salivante et chaude. Il était une fois la vie des autres, dépourvue du code de la route...

Veneţia

Mi s-a cerut în repetate rânduri să vorbesc despre acest oraş şi mai ales despre cheile sale turistice, "ceva uşor", care să prindă în plasa comercială cheltuitorii creditelor de vacanţă. Nu am respectat aceasta invitaţie depersonalizantă, din cauza unei imagini năucitoare care purta în chihlimbarul acelei zile de vară substanţa sacră, care aspiră melancolii metafizice în albia unei reprezentări personale. Bătrânul, să zicem, care făcea din propria sa prezenţă un cerc mistic impenetrabil, se integrase în grupul nostru, într-o lumină caldă şi prietenoasă, amestec imprecis de aură şi înţelepciune. Deschidea vorba rar, doar atunci când era necesar să explice un zâmbet, şi apoi se cufunda în tăcere, privind canaletele curgătoare de sub podurile pietonale, străzile pietruite şi strâmte, unde mirosul mâncărurilor aromate de pizza cu fructe de mare devenea mai intens la orele prânzului. Noi cei din grupul de turişti mergeam în urma lui, fără să-i numărăm paşii, păstrând o distanţă de câţiva metri în spate, fără să distrugem, Doamne fereşte, magia acelei simbioze dintre bătrâna cetate şi silueta acoperită de un pardesiu maron deschis. Aşa am navigat câteva ore bune, dinspre Ferovia către Piaţa San Marco, şi ceasurile se defectaseră într-o verticală imobilitate, al cărei capăt superior abia dacă se zărea, ca un drum neterminat, în cerul viu de strălucirea albastră a vacanţei. În preajma Podului Suspinelor, bătrânul se oprise. Atunci ne-am resetat cu toţii simţurile, iar ceasurile de mână au reînceput să ticăie. Bătrânul a zâmbit a doua oară în aceeaşi dimineaţă, şi-a suflecat pantalonii şi, cu picioarele albe, desculţe, s-a aşezat pe malul canaletei. S-a sprijinit apoi în coate iar ochelarii aşezaţi direct pe piatra parapetului au început să amplifice neantului două raze de soare, magistral. Şi-atunci, din marginea pieţei, a început să-şi urce sunetele chansoneta unui gondolier. Bătrânul a zâmbit a treia oară în acea dimineaţă şi, în jurul prezenţei sale, mecanic, mulţimile de turişti au încremenit pentru o secundă, s-a făcut linişte, iar clopotele din turnul pieţei au început să bată.