zodia reducerilor

Nu trecuseră multe zile de la deschiderea unui nou centru comercial. Decoraţiunile şi înscrisurile reclamelor de Crăciun se mai zăreau suspendate deasupra rafturilor. Oamenii cereau, cu voce puternică, o provocare sub forma unor reduceri de preţ, mai ales la produsele media, unde ( se înţelege de la sine) noutăţile veneau pe bandă rulantă. Situaţia nu era deloc îmbucurătoare. Nimeni nu anunţa nimic, iar directorul magazinului îşi schimbase cartela de telefon, aşa, ca să simtă începutul de an şi în agenda personală. Responsabilii de raion oficiau un soi de gravitate comercială, măsurând din ochi cumpărătorii, hainele şi încălţămintea acestora. Aveau sau nu disponibilitatea de a oferi preţul cerut? Apoi rânjeau în spatele sertarelor cu produse de ceramică. Unul dintre ei, lustruindu-şi ecusonul, îngroşa cu un pix stabylo chenarul preţului ce urma să fie afişat, cu o răbdare de grădinar. Trebuia să înţeleg că aşteptările cumpărătorului vor fi energic ignorate, pentru cel puţin două luni de-acum încolo şi că sezonul reducerilor s-a dus pe apa sâmbetei?

ceaiul de mentă cu gust de jurnal

Ce se întâmplă când zilele semnifică incomplet? Pânze albe de ceaţă se întind sub balcoane, trecătorii mestecă, nervos, guma cu lecitină, bocancii se dezlipesc şi vântul se joacă în pletele de voievod ale adolescentului cu căştile îndesate în urechi.

Ce se întâmplă când nopţile sar de pe noptieră, făcând concurenţă ceasului deşteptător? Simplu. Sticla cerului se sparge, fix în locul de prestaţie al lunii, automobile cu alarma activată îşi fac semne indecente reciproc, iar umbra castanilor, periată de frunze, rosteşte un discurs metafizic despre vară, despre cireşe şi vacanţe montane.

Ce se întâmplă când oamenii aruncă cu semne de întrebare spre alţi oameni?

Răspuns modest. Se naşte o nouă stea pe cer, războaiele clocotesc în visele tiranilor, iar coperţile cărţilor se înfăşoară pe trupurile cititorilor, asemeni unor dubluri alergice de mentă şi oţet.

mitologii urbane

Fiecare oraş întinde, la picioarele trecătorului grăbit, un covor însăilat de rutină şi mândrie. Rutina e o poveste care se rătăceşte în nimicuri, ca o frecvenţă radio personală, pe care auzi doar ceea ce vrei să auzi, fără să te intereseze evenimentele altora. Mândria oraşului e obsesie revendicativă, ce îmbălsămează de sute de ani zidurile caselor vechi, ale instituţiilor şi clădirilor administrative. Sunt locuri pe lângă care trecem zâmbind, fără să întoarcem o privire întrebătoare. Asta nu înseamnă că nu sunt vii şi că nu ar trebui să le coborâm, măcar pentru o clipă, în atenţia noastră încordată. Iată mitologia spre care tindem în raţionamentul acesta convex. Ieri, am auzit o voce, la Asociaţia cărţilor uitate, afirmând cu entuziasm că vieţile autorilor sunt confiscate de volumele scrise şi nu invers. Catalanul, invitatul cu barbişon, căci despre un barcelonez este vorba, a vrăjit adunarea cu istoria unui anume David Martin, pe care timpul şi locul l-au recreat, purtându-i oglinda prin străzile prăfuite ale bătrânei cetăţi, prin aleile parcului Güell sau pavajele de ocru intens ale Ramblei, dinspre piaţa Catalunyei spre statuia lui Columb. Eram în faţa lui o adunătură de proletari, zăpăciţi de malformaţia aceasta incredibil de sinceră şi naturală ( dacă o malformaţie ar accepta astfel de adjective), o poveste cu ecouri adânci, mixaj alchimic dostoievskian şi camusian, cu priză intensă la conştiinţele însetate ale contemporaneităţii. M-am apropiat de orator şi i-am promis să nu-i duc mai departe povestea, fără ca acesta să-mi ceară acest lucru. Totuşi, povestitorul misterios mi-a oferit o carte de vizită, pe care aşezase cu atenţie un nume şi un titlu : Carlos Ruiz Zafón , Jocul îngerului.

pumnul de cenuşă

Oraşul Pompei devenise, în sfârşit, albastru, aproape cianotic. După atâtea secole, turiştii tresăreau în spaţiul acesta macabru, în care doar cei cu formaţie istorică se simţeau bine, aducându-şi aminte de cursul opţional de arheologie, din aripa estică a clădirii universităţii napolitane. Ghidul, purtând un sacou şubrezit de umezeală, vorbea cu bâzâit constant despre placa de marmoră a casei Vicente, o nobilă familie, al cărei destin încarcerase o întreagă istorie a încăpăţânării. Ţi se făcea părul măciucă să auzi câtă fatalitate poate genera caracterul uman. Mai exact, toată lumea de faţă, cu tegumentele palide, asista, afectiv, la scena povestită a pregătirilor pentru viaţa de apoi a familiei senatorului exilat, singură şi remarcabilă poliţă pentru răscumpărarea eternităţii. Vedeam cum nobila matroană şi-a înconjurat alcovul de pietre, cărate de sclavi egipteni tocmai din albia râului Fistola. Tribunul plătise în avans mozaicul de malachit, cu scena trădării din Forum, apoi se oferise în faţa copiilor săi şi a slujitorilor din vilă, să promită săracilor averea şi toga sa. Mărturia, măturată de lava Vezuviului, placa de marmură a familiei Vicente, încremenise. Cristale solidificate din ce a fost odinioară Pompeiul şi viaţa curmată a locuitorilor ei adunau păreri de rău. La marginea drumului, doi turişti din grupul Monitoria, înghiţeau în sec de spaimă, cu ochii mari şi obiectivele aparatelor de fotografiat deschise împotriva luminii.

monotonie comercială

Costumele de vânt şi iarbă provocau doruri imperfecte, în aşteptarea zilelor tihnite de primăvară. Garderoba înflorise sub temperaturile ridicate, mirosea măceşul din curte, iar creanga de prun lăcrima de sevă. Aşa ar fi trebuit să înceapă aventura restanţieră a comunicării, pentru cei care sufereau de monotonie. Zilele săptămânii curgeau şi dreptul de copyright îl purta pe frunte orice trecător. Trec mai departe. În magazinele strălucitoare se poate uita. Alţii învaţă să spere şi înţeleg să cuibărească pasul tărăgănat în fiecare colţ de reduceri şi intenţii comerciale. Ispita centrifugă, de a face întocmai, este substanţial mărită, mai ales acum, când ziua se îngână cu noaptea, în cea de-a doua toamnă a sezonului, aşa cum îi plăcea să spună Domnului G. Singură, melodia uitată a anului ce a trecut, zburda peste reclamele idioate, peste canapele şi case de marcat, ca un înger urban, cu aripile tăiate.

bonsoir Monsieur

Contele d'Alsemberg flutura o sacoşă portocalie, fluierând o arie din Dona Calabria. Inerţia firească a cântecului, irosit acum câteva minute în capitonul Volvo-ului, făcea valuri de isterie printre neuroni. Chitara lui Compay Segundo înflorea în do minor două piersici, în părul creolelor, îmbrăcate în combinezonul cubanez, al nu mai puţin celebrului Che Guevara. Şi era seară... şi felinarele se aprindeau ca nişte gingii roşii pe Roosendal. Ştiam aceste lucruri pentru că, în ordinea inversă a relatării, făcusem şi eu drumul, în combinezon, visând la portocale şi creole revolute. Trupul îmi era alungit pe caldarâmul unei zile de vară, contrabas indolent în concertul lui Compay, pe care îl închideam pretenţios în minte, bine învelit în sacose portocalii. Contele plecase urechea spre taverna Bisquet, ca şi alte dăţi. De obicei nu făcea gestul acesta, decât pentru a se privi în oglinga barului, aşezată incorect, lângă fereastra lată şi fumurie. Oamenii vorbeau despre ore şi minute. Într-un fel, eram invidios pentru că, în momentul trecerii mele pe sub arcada pestilentioasa a localului, oamenii se opreau din şuşoteală şi aşteptau să trec. Eu nu le auzeam tăcerea. Compay repeta în surdină, aproape sistematic "me gusta la mar...me gustas tu". În acel moment, aveam posibilitatea nebănuită, ce-i drept, să-l văd pe conte ridicând mâna la nivelul frunţii. Ramurile de salcie făceau din perdeaua lor un partaj simplificat de inocenţă şi familiaritate. Am grăbit pasul până la arbore. Am deschis ochii şi am trecut. Prin urma de ceaţă verde se amplifica, în mii de cioburi, un alt salut refren : "Bonsoir Monsieur!....Bonsoir...." şi nu mai ştiam dacă e melodia lui Compay sau dacă sacoşa portocalie adunase toate stelele cerului de vară.

de vânt, de ploaie şi de-atâta gri

Pe geamuri (al conştiinţei şi al bucătăriei) dacă arunci o privire te înneci. Salvamontul anunţă cod alb şi negru. Soarele e un fruct îmbrăcat în alte colivii vegetale, încât spaima de a nu face insolaţie e aproape operă de artă. În parc, în urma mea, puştii sculptează aerul cu ţipete şi buzzuri de yahoo, în lipsa altor instrumente. Până la vântul din buzunare, ajunse la pensie înaintea posesorilor, se mai aşează (obstacol fastuos şi rebel) braţul de piatră al clădirii administrative. Când trece un camion bine tonat, la minutul 01 al neatenţiei noastre, culoarea pereţilor vibrează. Gri, alb, negru, apoi din nou gri. Zebrele, parcările, călătorii, vieţile mărunte ale biletelor de metrou se amestecă, sunt reciclate. Să ştim că din ele va trebui să facem peste 3 luni o primăvară, un câmp înverzit sau un mărţişor. Incredibil dar adevărat!