Oamenii sunt tot mai apropiaţi de idei. Nu pot respira singuri, nu îşi pot călca frunzele căzute din arborii înalţi ai destinului. Ceea ce pot să rezolve e, însă, ecuaţia altora. Un binom complex intuit în chestiunea naivă a unei întrebări: ce mai faci? Răspunsurile se ştiu, de fiecare dată, înaintea rostirii. Frunzele toamnei s-au umezit în brumă. La fel şi timpul rămas pentru interogaţii. Şi ei, oamenii aplecaţi sub umbrele, nu îndrăznesc să fie oameni ; desfac idei la o şezătoare de ineficienţă şi plictis.mardi 26 octobre 2010
galbene frunze
Oamenii sunt tot mai apropiaţi de idei. Nu pot respira singuri, nu îşi pot călca frunzele căzute din arborii înalţi ai destinului. Ceea ce pot să rezolve e, însă, ecuaţia altora. Un binom complex intuit în chestiunea naivă a unei întrebări: ce mai faci? Răspunsurile se ştiu, de fiecare dată, înaintea rostirii. Frunzele toamnei s-au umezit în brumă. La fel şi timpul rămas pentru interogaţii. Şi ei, oamenii aplecaţi sub umbrele, nu îndrăznesc să fie oameni ; desfac idei la o şezătoare de ineficienţă şi plictis.
lundi 25 octobre 2010
dimanche 24 octobre 2010
vendredi 22 octobre 2010
solduri semantice
Parcul s-a închis, ca de obicei, la ora 17.00. Zgribuliţi, turiştii întârziaţi privesc dincolo de gardul din fier forjat, cu insistenţă şi invidie. Toamna sapă cuiburi de singurătate, fără oameni, fără spectatori neavizaţi şi ridică peste băncile de lemn braţe albe, nefiresc de albe. Frunzele căzute nu mai aşteaptă cuvântul poeţilor atârnat în librăria de peste drum şi, anevoios, frământă pietrele de sub arbori, până ce paşii se contruiesc sigur, întâmplător, înaintea prezenţei umane, în holograme de calcar şi brumă.jeudi 21 octobre 2010
constatation
était, à cette heure-ci, sincère.
Ses cravates bleues, originales, prouvaient,
parmi les clients de la rue,
que la vie possède son ombre
comme toute autre chose,
sur le terrain aride de la tolérance.
à nous de juger la voix du vent
C'est à dire la voix de la ville, qui dépasse, entre deux feux rouges, le destin secret de l'été. Dans la poche d'un garçon qui revient au milieu de la route chaque matin, toujours souriant aux chauffeurs fatigués, se trouvent les meilleurs contes, disait la mère de Julien, chaque fois que je la regardais curieux de mes lunettes. Eh, alors, la vie se dissipe aux oreilles des autres, comme une chanson douce, elle n'a rien de materiel dans sa projection. Oui, je pense bien que, parfois, il faut en reconnaître l'incohérence, mais ça tient du vent....et du garçon d'autrefois....et de la route blanche, maquetée dans mon rêve, maison du Grand Ailleurs.
