pledoaria dopurilor de şampanie

O scrisoare are un expeditor şi un destinatar, semnături logice pe suprafaţa acestui obiect, de a cărui utilitate nu ne putem îndoi o clipă. Cu ce semnăm, însă, coperta acestui foileton care se încheie astăzi? Evident, fiecare va aplauda, va face urări, va număra ( poate mai atent) secundele, atât de banale în alte ipostaze de existenţă. Timpul biologic, timpul afectiv, timpul psihologic îşi deschid hărţile nevăzute, pe un prag de trecere între "a fost", "este" şi "va fi". Dopurile de şampanie, în zborul vertical al dorinţelor-seminţe au seara lor de magie şi triumf. Să semnăm cu ele cerul pentru augurul lui 2010 şi să dăruim tuturor un "La mulţi ani!" sincer şi sănătos! Un an nou fericit, tuturor!

ce mai spune bătrânul oraş

Bonne année 2010!

din poveştile Senei

Abia se zăreau umbrele celor doi. El se numea Mathieu, ea se numea Céline. El provenea din partea estică a cantonului Wistinghein, ea locuia o suburbie parisiană, între Galieni şi Porte de Bagnolet. Prima oară ea îndrăznise să-i întindă o mână, peste balustrada de umbră a Senei. El se amuză privind în apa fluviului şi aplauda ca un copil. Primăvara, cei doi asistau înmărmuriţi la apariţia primului mugur de magnolie. Apărea aşa, deodată, plesnind tecile de crustă, ţâşnind violaceu , ca o năframă colorată într-o mulţime de paltoane gri. Dar punctul de maxim interes pentru Céline era curgerea vaporetelor sub bucăţile de cherestea veche ale podului. Privea fiecare ambarcaţiune, ducea mâna la frunte, născocind orizonturi şi bucăţi de infinit, prin gestul său. Mathieu, în schimb, desfăcea o hartă portocalie, aşezat cu picioarele sub şezut, şi imita dezorientarea turistului, între aşteptare şi oboseală. Céline pufnea în râs, îşi dădea capul pe spate şi privea cerul de aprilie, ţinându-şi respiraţia 2 minute, cu braţele deschise lateral. Imaginea aceasta era, de fapt, conţinutul primăverii şi verii întregi, în povestea mea. Trebuia doar să fii atent ca să înţelegi şi, mai ales, să ai dispoziţia necesară de a vedea limpede spectacolul celor doi. Din păcate, în al treilea an, am ajuns pe Pont des Arts târziu, la sfârşitul unei ierni capricioase. Platanii desfrunziţi imitau caraghios o palmă răsfirată de cotoroanţă, iar Sena se umpluse cu bulgări de gheaţă vânătă. Podul era traversat în fugă, de oameni insolubili, cu pas grăbit şi zgomotos. Am încercat să fixez cu obiectivul camerei foto spaţiul în care primăvara spunea povestea lui Mathieu şi a lui Céline. Iată, însă, ce am surprins...

vânzătoarea de jurnale

Se trezeşte în fiecare dimineaţă, fără ceas deşteptător, căci vitrina negustorului de pantofi, peste drum de prăvălia sa, primeşte razele de lumină în mii de unghiuri sparte şi adunate, apoi, cu minuţie, fix în retina privitorului. Tânăra fată îşi strânge părul, în timp ce melodia zilei ţâşneşte maliţios din aparatul agăţat în peretele bucătăriei. Nu se grăbeşte. Clienţii apar abia pe la 7 şi un sfert, cu ochii spălăciţi de somn şi cearcăne trase ca nişte ventuze temporare. În prăvălie e cald şi bine. Toată noaptea a funcţionat aparatul de chauffage, la o intensitate constantă. Ziarele au urechi ordonate pe categorii, aşteaptă să fie trase, răsfoite şi, în cele din urmă , cumpărate cu cei 1,20 euro (pentru cotidian) şi maximum 4 euro pentru magazinul de sărbători, cu bonusul TV inserat pe copertă. În sfârşit, clopoţelul anunţă primul client. Acesta întreabă de ţigări şi, tentat, întinde braţul către numărul de sâmbătă al cotidianului Le monde. Pe parcurs se răzgândeşte. Vânzătoarea de journale îi zâmbeşte prietenos şi salută. Mai rar se întâmplă să auzi din gura unei persoane un astfel de bonjour. Puţin rugător, vibrând de gravitate, interogativ, retoric. Clientul mulţumeşte, în sfârşit, fascinat de şuviţa rebelă, desprinsă din tâmpla stângă a fetei, apoi, după 5 secunde de tăcere imponderabilă, răspunde la salut. Tânăra vânzătoare face casa pentru primul cotidian vândut peste zi. N-a fost să fie Le monde. Din rastelul de journale lipseşte un număr din Le Figaro, iar urechiuşa lipsă construieşte un efect dezolant, chiar acolo unde clientul îşi îndreaptă pentru prima oară privirea, când pătrunde în prăvălie.

astăzi nu va mai ninge

Paşii grăbiţi ai sfârşitului de an se consumă, de astă dată, pe suprafaţa netedă a autostrăzii, cum ieşi din oraş, spre poarta Namur, printre brazii ornaţi, bătuţi de vânt. Copiii, aşezaţi pe bancheta din spate a maşinilor oprite la semafor, zâmbesc melancolic şi speriat. Se liniştesc, însă, între fâşâitul comercial al roţilor şi radioul fixat pe ifo-ul rutier, ca şi cum drumul spre o posibilă destinaţie, ar fi doar o iluzie de sărbătoare continuă. Seara este coborâtă în vişina cerului hibernal. Dacă ridici privirea, deasupra dungilor de bitum, vezi aprinse lămpile cu lumină bipolarizată, la început roşu carmin, apoi orange. Norii s-au distanţat şi ei, modelaţi în bucle de un alb murdar iar luna a răsărit eficient şi rece peste un tărâm de aer şi frecvenţe radio. După ultima melodie din program, se anunţă jovial că astăzi nu va mai ninge.

faleze...faleze

Când ai pumnul de vise împăturit şi adunat în buzunarul de la piept, ar fi bine să -l păstrezi un timp. Nu se ştie când îţi va fi de folos! Mie mi-a fost, în astă seară, pe falezele îngheţate ale Mării Nordului, printre oameni tăcuţi şi cafenele paisibile, care dau în ţărm, direct, către nisipul amestecat cu zăpadă. Pescăruşii arămii, cu ciocul caraghios şi ţipat ironic se chemau în zona veche a oraşului, printre obloane de lemn şi răchită. La intrarea în port, lângă o bicicletă părăsită, săreau, dintr-o bucată de marmură neagră, versurile albe ale imnului închinat marinarilor. Ridicai privirea către ceaţa criogenică şi zării luminile feriboat-ului, apoi urletul straniu al sirenei începuse să agaseze timpanul ca în paginile lui Dickens. Şi uite cum un astfel de context poate să crească neutre proiecţii, aproape livreşti, incredibil de literare, fără să mă oblige să întorc privirea spre ţara de origine. Peste umărul meu, cineva mă întrebase dacă am habar de sensul termenului snobism. Nu i-am răspuns, motivând frigul pătrunzător, printr-o strângere din umeri.

Crăciun fericit

Să aveţi un an bun, dragilor, iar căldura căminelor să vă fie aproape în noua potecă deschisă prin cheia naşterii din Bethleem. Moşul a venit, cu siguranţă, a bătut în fereastră aseară şi a fost primit. La împărţirea darurilor, genunchii săi slabi, au păstrat urma aşezată a timpului din care venim cu toţii iar privirea sa generoasă şi-a aruncat moftul copilăros peste anul ce va să vină! La mulţi ani dragilor, căci suntem cu toţii binecuvântaţi, în Sfânta Zi de Crăciun!

ubicuitatea Ajunului

Da, aşa este! Vă pot confirma. Oamenii aleargă după iluzia identităţii festive prin pieţe, magazine luminate, zâmbesc, dăruiesc şi acceptă mai mult de la ceilalţi. Brazii (cât de ciudat!) au aceeaşi culoare şi vibrează de chemări multicolore, la fel şi raftul îmbrăcat în beteală, pe care aşteaptă pluşul jucăriilor, să fie atins şi personalizat. Pieţele de Crăciun mestecă diversitatea vocilor într-un zumzet de colindă, vinul fiert clocoteşte în acelaşi recipient cu lumina albastră a ornamentelor, obrajii aprinşi ai fetiţei cu fular roşu pictează cerul nopţii, stelele pulsează în fereastra mansardelor către magii cocoşaţi de daruri, iar eu prefer să zâmbesc şi să ascult într-o melancolie bizară, firescul mers al lucrurilor, aşezat pe banca din faţa caruselului. Ajunul este, aşadar, o prezenţă continuă, teribil de flexibilă, o proiecţie sonoră, aruncată peste sufletele noastre din trâmbiţe de smirnă şi tămâie. În timp ce trăiam aceste prelungiri de referinţă afectivă, peste continent a început să ningă, ţara s-a umplut de nea, fulgii s-au grăbit să albească tâmplele bătrânului oraş, piaţa s-a aprins ca o pasăre Phoenix, iar arderea ei paradoxală mi-a încălzit mâinile îngheţate. Mâine ştiu că va veni Crăciunul! E timpul!

ce s-a întâmplat atunci

Ieri seară, piaţa de Crăciun mă anexase cuminte şi cald în atmosfera gheretelor de ghirlande şi urări. Oamenii se risipeau într-o aglomeraţie familiară, de parcă toţi am fi relaţionat de când e lumea şi pământul, ne-am fi povestit unii altora visele, am fi avut destine comune, cu aceeaşi părinţi indulgenţi. Am traversat esplanada cu un pahar de vin fiert în mână, lăsând în urma mea un abur fierbinte, amuzându-mă, pe moment, de ipostaza caraghioasă a unei mici locomotive, care trage după ea o trăsură invizibilă de speranţe şi urări. M-am oprit, însă, în faţa unei gherete luminate şi modeste, în dreptul unui negustor ciudat, coborât din picturile flamande, purtându-şi halatul gri şoriciu, peste vestonul de lână. Pe sub ochelarii cu lentile ovale mi-a făcut semn să mă apropii şi m-a întrebat care este ziua mea de naştere. Apoi a scos din rafturile îngălbenite ediţia ziarului Le monde din data de 24 decembrie, anul naşterii mele şi mi-a oferit o copie. În faţa lui se afla un copil vulnerabil, năucit de gestul surprinzător. A zâmbit cald şi mi-a urat un Crăciun fericit. Am aflat atunci că în spatele anului în care m-am născut, în ziua de 24 decembrie, lumea se umpluse de evenimente mărunte şi majore: Nixon confirma războiul din Vietnam, papa sanctificase doi capi ai bisericii catolice în America de sud, hipioţii fixaseră întâlnirea mondială pe plajele de la Caen, în sudul Franţei iar The Doors urma să susţină un concert, în seara cu pricina, la Olympia. În altă parte a Europei, îşi începea cariera o nouă formaţie muzicală, ce va fi ulterior cunoscută tuturor cu pseudonimul abreviat ABBA. La drumul de întoarcere, prin mijlocul pieţei, m-am rătăcit în mulţime, sau poate negustorul de iluzii topite în vârstele de bronz ale poveştii mele a trecut într-o pagina de ziar pe care, o va redescoperi cândva cineva, într-o altă piaţa de Crăciun. Cert e că nu l-am mai găsit şi o părere de rău mi-a inundat întreaga fiinţă!

bravo sau merci?

Concert de Crăciun la Opera Naţională din Bruxelles, ca în fiecare an. Dirijorul, un domn spilcuit, extrem de energic în gesticulaţie ( mai ales în timpul actului artistic) începe să joace teatru, în faţa unei săli arhipline. Îşi scoate bagheta din buzunarul de la piept, apoi face ca ea să dispară în mâneca smokingului. Se opreşte din dirijat, se întoarce către sală şi fredonează Noel, c'est l'amour apoi se aruncă în furtuna melodioasă a partiturii, aşezată la nivelul plămânilor. Orchestra îl urmăreşte cu zeci de mii de ochi. Vioara întâi, chiar, se agaţă disperată de pumnul strâns în aer, ca o brăţară invizibilă. În tot acest timp, fluidul melodic se strecoară printre rândurile sălii, mătură balcoanele şi lojele, pentru că apoi să se estompeze. Finalul concertului e un punct suspendat. Preţ de 10 secunde o adâncă linişte, apoi aplauze în crescendo, amplificate de arhitectura sălii. Dirijorul nervos, dinamic, urcă piedestalul şi mulţumeşte publicului. Aplauzele continuă sugerând un bis. Chipul artistului coordonator se luminează. Mâna sa dreaptă scoate un dublu CD din buzunarul lateral. Este înregistrarea cea mai reuşită a formaţiei. Lumea aplaudă cu intensitate gradată. Dirijorul mulţumeşte...mulţumeşte în avans pentru amabilitatea de a i se fi cumpărat CD-ul.

între cer şi pământ

Doar acolo nu mai petrecusem mult timp. În avion, toţi călătorii recapitulau în seturi succesive de memorie recentă orele care s-au scurs. Deasupra capetelor, în locul din care ar fi trebuit să ţâşnească măştile de oxigen, îşi făcuseră cuib de oboseală gândurile. Nmic colectiv sau general, totul particularizat în chei ştiute doar de posesori. Bătrâna din faţa mea desface cu mintea un ghem de imagini, în culori gri şi verde, suprapuse. Ceva inutil despre drumurile efectuate alte dăţi, despre distanţele parcurse pentru a întâlni pe cineva drag. În lateral dreapta, un domn cu o pipă ornament, strângând din dinţi, povesteşte tuturor cum s-a lăsat de fumat acum 10 ani şi se vrea complimentat. Oricum îl enervase la culme intervenţia plasatoarei de zbor, care îi repetase în continuu ln ureche că ceaiul de mentă dulce e gratuit şi că nu trebuie să plătească decât sandwichul. Sub hubloul luminat, peste măruntele nefericiri ale călătorilor, mii de anotimpuri ţes aşteptări, în tăcere. Noul aeroport, aflat la 2 ore dinstanţă de cel pe care tocmai îl părăsisem nu mai conta. Imperioasă devenise pentru toţi mândria de a te fi desprins de pământ, de a pricepe că rădăcinile pot fi, în astfel de situaţii, un prilej ciudat de abstractizare.

blogurile săniuţe

Azi, toate blogurile sunt ninse. Unele, cutii încăpătoare de carton, altele stilizate, îşi amplifică semnele către lecturi singulare, colective, prietenoase sau încăpăţânate. Zăpada lor se topeşte pe vârful bocancilor, într-o atmosferă identică, sinonimă cu reflexivitatea. Uneori, urma de sanie e mai pronunţată, alteori se lăsă doar adulmecată sub vraful de bune intenţii. Blogurile sunt adimensionale şi, din această perspectivă, se apropie mai mult de poveste, involuntar, prin evocare şi invocaţie. În urma blogului săniuţă, praful magic se risipeşte generos. Strănutul e, aşadar, efectul pentru o cauză misterioasă şi nu e patologic.

povestea paşapoartelor de cleştar

Fulgii s-au înghesuit la vama sărbătorilor, poate ceva mai devreme. Vameşul, depăşit de situaţie, cere ajutorul disperat al iernii, care întârzie în faţa oglinzii, printre fardurile albe, sintetice. Viscolul, funcţionarul bărbos şi confuz, îşi suflecă mânecile şi tuşeşte scurt, preocupat, verificând hârtiile cu cerneala îngheţată. Sticla decupată a ghişeului adună priviri curioase. El ştie acest lucru şi importanţa jobului său îi insuflă un elan zelos, despre care s-a vorbit atât, în ultimele jurnale televizate. Fulgii, masa impresionantă de transfugi, negociau dintr-o privire situaţia, iar paşapoartele de cristal, la vedere, aşteptau să fie scanate, pe un colţ de masă, topindu-se, solidificandu-se în valuri succesive. Marea nemulţumire a funcţionarilor, la porţile Ţării fără nume, se amplifică, şi imperiul de anonimi cu structuri chimice covalente, de tipul H-O-H, devine poveste, căci de nu ar fi, nu s-ar povesti.

eternitatea 3D

Se crestează adânc palma de pâslă a iernii, până ce toate emoţiile albe decid să transforme ochiul privitor într-o imensă hală, burduşită cu semne de întrebare şi exclamaţii. Ceea ce rămâne, după acest complicat proces alchimic, se rostogoleşte în pulberea de stea din tabachera Căii Lactee şi se comercializează în viaţa dumnealui, a dumneaiei, a voastră şi a noastră, cu un preţ absolut intimizat. Un astfel de artefact s-a rostogolit inofensiv, ieri în pagina de blog a celuimailungnumedeblognuexista! Să-i mulţumim, încă odată, pentru postare.

oare de ce?

Un loc lângă fereastră. Respir adânc, aproape oftez. Dincolo de geam, grozăvia nopţii aleargă de la un capăt la celălalt al lumii. Mă simt şters, linguşit, atins de aripa tăcerii, pentru că mersul grăbit al trenului s-a transformat într-un zumzet continuu. Peştii solzoşi din mările vii mi-au înghiţit corăbiile, iar eu, negustorul, rămas în viaţă, pe mal ar fi trebuit să disper. De ce trebuie să mă gândesc, din nou la oameni?

sugar free 100%...orange

Îmi amintesc jocul ei şi acum. Intrasem în grădina publică a oraşului ţinând-o de mijloc. Ea strivea între degete o frunză ascuţită de pin şi clătina privirea peste aleile şi băncile acoperite de frunze şi crepuscul. M-a oprit şi m-a tras de mână spre foişor. Apoi mi-a spus că mă iubeşte, tresărind la fiecare silabă rostită. Am desfăcut două sticle de suc de portocale şi i-am oferit. Zeama dulce se îngemăna cu zâmbetul ei, aproape copilăresc. Mi-a şoptit, trecându-mi mâna peste frunte, că sunt singura ei raţiune de a fi...şi, apoi, a aşezat sticlele golite, cap la cap, sub stelele nopţii. O priveam cu câtă abnegaţie se dedică acestui ritual exotic şi domestic, în acelaşi timp. Apoi ne-am despărţit. Au trecut zile, apoi luni, apoi ani. Într-o iarnă cu zăpadă multă, am ieşit din casă...să verific dacă e adevărat. Nu mai puteam dormi liniştit...şi-n visul meu mă privea întrebător, arătându-mi stelele. Tristeţe pe chipul ei. Am ajuns în foişor şi am săpat cu palmele în zăpadă până mi-au amorţit. Erau acolo...dar una din sticle se spărsese...Un ciob murdar de noroi lăsa încă să se întrezărească începutul unei sintagme publicitare....sugar free 100%...orange.

memoria unei replici

Thibault a izbucnit în râs. Nu se putea abţine.... În acea seară Thibault a râs cu lacrimi, în parcul din faţa pieţei de vechituri... cu greu a redevenit serios...

-Dacă vei comuta, comod, din telecomandă, pe un alt canal TV, poate că odată vei observa că telenovela ta de cleştar şi argilă are aceeaşi consistenţă şi pe un alt post decât preferatul tău... Doar muzica se schimbă şi actorii.... ca un pampers de copil căcăcios...

Şi avea din nou dreptatea pe care nu-i voi acorda-o niciodată, din orgoliu, poate, sau din evidenţa că aceste cuvinte îmi aparţineau demult, dar nu aveam răbdarea şi cheful de a mă privi în oglindă... Ce-i drept, pierdusem prea mult timp ordonând cutii într-o debara vopsită în portocaliul maron al revelaţiilor...da, culoarea pampersului de copil căcăcios....

une chanson sous la pluie des autres

Que penses-tu de cette drôle histoire que le film peut raconter aux yeux ? C'est comme si la voix discrète de la vie nous invite. Pas des rumeurs moqueurs, seulement le tonus grave et virtuel. Voilà!

Masquerade from Aziz K. on Vimeo.

gândul mâţei

Zăpada e o curte acoperită cu blana vecinei de peste drum, gândea motanul, aşezat la fereastra casei, rue Voltaire, no.34. Chiar aşa stau lucrurile, căci de 3 săptămâni Mathilde se afişează la geamurile mansardei şi se face că nu ştie de cele 2 cozi de şoarece, pe care i le-am depus, generos, la picioare, de parcă eu n-aş avea altceva mai bun de făcut decât să păzesc insalubrele guri de canal. Mi-a miorlăit odată, apoi mi-a întors spatele, căci Toulouse ( poreclit Cicatrice), traversa grăbit strada, fără să ne salute, cu părul zbârlit şi murdar de smoală. Mathilde şi-a întins labele din faţă, apoi s-a scuturat simandicos. Blana ei albă s-a alungit pe cărarea care duce la magazia de lemne a bătrânei Simester. A doua zi după eveniment toată curtea împrumutase imaginea, multiplicând-o în mii de fâşii, peste garduri, poduri şi scări. Asta o fi iarna?

o culoare cuminte

Vântul nu mai contenea de astă noapte. Eu închinam un pahar de vin roşu. Ultima oară o văzusem în aeroport. Flanelul albastru zvâcnea dintr-un popor de mantouri gri, adunate să conducă ori să întâmpine călători. M-am apropiat. Deasupra noastră tocmai decola un Jet Air spre oraşul de gheaţă , iar eu i-am ferit fruntea de o mângâiere absurdă. Respira fierbinte, îmi cauta mâinile, pentru ca, în minutul următor, să-mi spună, abia perceptibil,… drum bun. Intram în infinitul ei cu o zare de melancolii. Ale mele, solitare şi încăpăţânate... Se opreau peste o lună amară, modelând-o într-o taină de jurnal. Apoi mi-a făcut semn să privesc pista aeroportului. Zăpada se umfla în aşternuturi de vânt...se lăsa măturată şi apoi din nou se cuminţea.

decembrie palimpsest

O piaţă istorică...să zicem una cu rezonanţe renascentiste sau medievale, gen Plau de Colomb, în Barcelona sau Place de la Concorde în oraşul luminilor. În piaţa istorică el, teribilul turist, încărcat de ambiţie, survolând Everestul imaginar al scopului de atins, cu aparatul de fotografiat atârnat de grumaz, în bătaia vântului. Deasupra pieţei istorice s-a suprascris, în palimpsest, un târg de Crăciun. În târgul de Crăciun negustorii cu şorţuri verzi şi roşii citesc presa de peste zi. Pe masa lor, bulgării de sticlă au aruncat în captivitate, în pudra zăpezii artificiale, sănii, urşi polari, moşi optimişti. Deasupra târgului de Crăciun, s-a suprascris un profil, din care a plecat în fugă întreg conţinutul unui personaj, către o piaţă înzăpezită, aburită de vinul fiert, ca şi ochelarii vânzătorului de suveniruri.

seara lui Joseph

Vântul serii usca tricourile albe şi verzi şi ne-aminteam amândoi că trebuie să coborâm pentru masă. Şi-ntotdeauna, înaintea mesei, Joseph spunea tuturor povestea speriată şi obosită a războiului. Vorbea de un înger care nu-l părăsise niciodată. Între cer şi mare glumele camarazilor se uneau până se transformau în zumzet de obuze şi ţipete. Cum n-are ecou, marea îţi strânge ghem sufletul şi îl tăvăleşte în neantul furtunii. Ai noroc, zicea Joseph, dacă a doua zi îl mai găseşti pe plajă, la răsărit, adus de valuri. Poţi să nu-l mai recunoşti sau să se fi transformat în val sau în nisip. El a păţit-o şi într-un fel avusese noroc…căci, după război, a fost cules de Lolita Bernadeus, care l-a iubit şi la aşteptat ca un câine, în port, să revină şi să-i mai facă un plod şi chiar dacă…bla…bla. Bătrânul atunci se aprindea şi începea să saliveze abundent prin colţurile buzelor, iar proteza îl tranforma într-o caricatură grotescă. Iubea viaţa ca şi mine. Lolita Bernadeus era fată subţire, cu degete osoase şi lungi şi zâmbetul şlefuit de inocenţă. Blândeţea versurilor de ceară era simţită pe un ponton sau lângă provă, seara înainte de a suna stingerea. Şi într-un fel... Joseph reuşise în viaţă.

înapoi la ora de vară

Cele mai multe evenimente se întâmplă vara, afirmaţie susţinută de mulţimea fotografiilor de vacanţă. Dacă ar fi să refacem inversul deducţie ar ieşi că din mulţimea fotografiilor reuşim să construim o vacanţă. Chiar se poate!.. zice şi autorul clipului de mai jos.

Suddenly, last summer from Leonardo Dalessandri on Vimeo.

intrarea vs ieşirea în, din şi la timp

E o chestiune personală, în cel mai fluid înţeles al termenului. Unii intră încălţaţi cu boncancii grei de zăpadă, alţii părăsesc spaţiul în care au visat, trântind uşa în urma lor. Totuşi, locul comun al tuturor prezenţelor (infame sau eroice) este copilăria. Ce preţioasă pare a fi dunga de indulgenţă pe care nu obosim să o marcăm la frontierele universului individual, prin imitaţie! Aşa ne-am obişnuit să cantonăm nostalgii şi să credem că nimic din ceea ce a fost nu se va mai repeta. Cam obtuz unghiul de vedere!

La ferestrele vagonului în care ne-am urcat a început să ningă şi se aud colinde. Toate uşile se deschid molcom. Ieşiţi sau intraţi, oameni buni?

neputinţa granzilor

În Copenhaga, G15 discută problemele încălzirii globale. Pe toţi pereţii staţiilor de metrou apar chipurile îmbătrânite ale marilor şefi de stat, mutate într-un 2020 marcat de efectele neputinţei lor politice. Admiraţi portretele contorsionate de timp ale lui Obama, Sarkozy, Brown şi Merkel. Magnific evidenţiat raportul efemeritate- esenţă!

poveştile de sub brad

Un brad ajunsese în locul în care şi-a dorit cel mai mult, adică în sufrageria împodobită, cu şemineul strălucind. Copiii l-au ovaţionat, atunci când ramurile-i verzi au măturat pragul de sus al casei, improspătând atmosfera cu aerul îngheţat. Dar ceea ce era mai important, bradul îşi pregătea discursul de Crăciun, după ce, două veri la rând îl creionase în vârf de munte, cu ştersături şi adăogiri. Ştia, de pildă, că prima ieşire în public a unui orator se confundă cu o etapă importantă de sociabilizare, numită "captatio benevolentiae". Ştia că va trebui să-şi împodobească discursul cu formule iniţiale şi mediane şi că, la urma urmei, povestea va supravieţui după trista şi nedreapta despărţire de pe 6 ianuarie. Era, aşadar, un brad conştient, din soiul cel mai snob, cu vârful ramurilor încărunţit, argintat. O singură problemă avea musafirul poftit recent în casa primitoare: oamenii. Unii zâmbeau glacial, trecând în grabă spre vestibul, alţii lăsau să înţeleagă din priviri cât de sinceră este admiraţia, copiii vecinilor numărau invidioşi pachetele de la baza tulpinei, ce urmau să fie deschise la un semn magic. În tot acest joc al servituţii reciproce, bradul s-a personificat, primind obiceiurile semenilor din jur. Singura lui preocupare, în intervalul sărbătorilor, era să înţeleagă sensul cuvântului speranţă, subliniat cu cerneală verde pe colţul de felicitare de pe măsuţa de cafea.

exerciţiu de interferenţă

Se ia o bucată de cer şi se amestecă, tandru, cu 4 amintiri amare, într-un vas spart, în care timpul şi-a depus rugina. Apoi conţinutul se răstoarnă într-o ureche de adolescent, până ce realitatea devine iluzie... Am făcut întocmai şi iată ce a ieşit!

doar o zână

Magazia Moşului, plină de jucării, în special de pluş, fusese sigilată. Singura persoană care putea pătrunde în interior era Zâna Cloche, îngrijitoarea oficială a imobilului magic, stăpâna pliculeţelor de naftalină, pe care le răspândea grijulie printre lucruri, că nu cumva moliile să atace şi să deformeze chipurile păpuşilor sau roţile de lemn ale camioanelor miniaturizate. În ziua aceea, fermecătoarea zână intrase în depozit pe la orele prânzului, după ce servise masa în Laponia's food, cu doi pitici şi un faun dichisit, căruia nu-i mai tăcea gura când intra în discuţie criza financiară de anul acesta. În fine, zâna cea bună intrase în camera interzisă, apoi încuie de 2 ori pe interior, din raţiuni de securitate, aşa cum prevedea protocolul. Peste tot mirosea a brad, mere şi gutui. Nu se mai cade să tulbure această stare de lucruri, acum în pragul sărbătorilor, să dea cu mătura ori să strângă praful. Oricum în zilele care vor urma magazia va fi golită şi ea va spăla ( a câta oară?) podeaua cu urmele de copite ale renilor. Nu se putu abţine, însă, şi întinse braţul după vârful de brad, în formă de stea, pe care, apoi îl rotise în aer rostind o vrajă. Nu putea uita că statutul de zână trebuia întreţinut. Dar nimic nu se întâmplă. Cutia muzicală, cu senzori de mişcare, pare să fi înţeles intenţiile Zânei Cloche, aşa că începuse să depene o melodie tărăgănată. Vizita în camera interzisă se terminase prea curând, pentru că Moşul telefonase la dispecer să anunţe de urgenţă întrunirea Consiliului pentru bilanţul contabil. Totuşi, în acea seară, meteorologul de serviciu anunţase, speriat, o ninsoare abundentă peste partea întunecată a globului pământesc, fără să ofere explicaţii suplimentare şefilor. Băieţii de la grajduri, în timp ce umpleau cu fân ieslea zâmbeau cu subînţelesuri :"e doar o zână...ce să-i faci!"

larousse romales

Se încheiase o zi, un fragment înăbuşitor de miez de iulie, în cetatea lui Ratatouille. Pe cheiurile Senei chiar începuse vânzoleala, de parcă turiştii curioşi îşi mutaseră destinele frugale deasupra pontoanelor luminate şi ghidate de voci, în 7 limbi distincte. Am coborât, dezamăgit, în prima gură de metrou, aerisită de curenţii proaspeţi. Cu toţii ne-am înviorat la gândul că lăsaserăm la suprafaţă un soi de încălţări uzate, pe care urma să le folosim în ziua următoare. Plutea o tăcere binefăcătoare în jur. Ne-am aşezat toţi trei în compartimentul golaş, aşteptând sunetul plăcut al vacuumului (căci aşa obişnuiam să numim zgomotul demarajului, de fiecare dată când urcam în metro). La prima staţie chiar, o companie melodioasă, completa în surdină gravitatea atmosferei, inerţia oboselii de peste zi, în melcul metaforic şi egoist al gândurilor. Acordeonul dizolva în aer "une jolie chanson", în genul melodiilor care se impuneau în background, atunci când masa de turişti se prăvălea peste cine ştie ce punct de atracţie. De vreo câteva minute, însă, încetase. Un tânăr oacheş trece cu pălăria de pâslă prin faţa noastră : "Bonjour monsieur, si vous avez seulement 1 euro...."( adicătelea, "Domnule, 1 euro, dacă vă lasă inima..."). Unul dintre noi, amicul N.C., cel care nu ştia o boabă de franceză, deşi era fascinat de ea, îl repede, plictisit, pe clochard: "Du-te domle', dispari că n-am...". Atunci oacheşul cerşetor muzicant sau muzicant ambulant, pe care-l credeam coborât din înălţimea Anzilor, judecând după veşminte, zise într-o romanească pură, îngheţându-ne sângele în vine: " Nici voi n-aveţi, mânca-v-aş tâmplele voastre de barosani..."

aşa grăit-a Gaudi

Singura cale de acces, dinspre ruella Picasso spre Parcul Güell, este, fără îndoială, cea mai înjurată de turişti. În primul rând, strada are ponton ascendent care te epuizează la 30 de grade, pe timpul verii. În al doilea rând, la capătul ei te aşteaptă o spărtură în gard, incredibil de incomodă pentru un oraş turistic, în dreptul căreia se face coadă, odată la 10 minute. Se magnetizează instantaneu un Babel promiscuu, în care nemţii, portughezii şi asiaticii comunică agresiv, căutând fiecare un loc mai bun de admirat oraşul de pe colină. Şi, credeţi-mă, merită să înduri neajunsul pentru o panoramă, dar mai ales pentru exerciţiul de contorsionare vizuală. Adică, odată ajuns în vârf, accepţi o privelişte interioară a parcului, distorsionată cu un ochi de peşte în profilul băncilor de faianţă mozaicată, ondulată sub cerul de sticlă al Barcelonei. În broşura turistică se explică intenţia artistului de a urma linia de forţă a componentei vegetale (arhitecturi pluriforme, spaţii ovale şi coturi perfect rotunjite) însă realitatea e mai simplă. Gaudi, în josul scărilor de la fântâna iguanei, zâmbeşte răzbunător, între doi palmieri: undeva, lumea a fost fotografiată în propriul alcov, într-o situaţie penibilă, cu părţile moi la vedere...Ouuuups!

tic-tac

Circul răsuna de hohote de râs, la marginea oraşului. Spectacolul începuse de două ore şi lumea se îngrămădise să vadă animalul exotic, ciudăţenia naturii, care "sare, urlă şi trânteşte, apoi tace ca un peşte". Aplauzele lipseau. În schimb, clovnii stârneau în arenă ropote de picioare lovite în podele de lemn. Ceasul dresorului ticăia în tot acest timp magic, într-un buzunar dublu, croit de femeia obeză, care ducea fân în ţarcul zebrelor. Tic-tacul se amplifica în plămânii spectatorilor, în muşchii saltimbancilor şi răgetul leului năpârlit şi bătrân. La pauză, ecranele mari afişau reclame idioate (pastile de gumă, ciocolată cu rom, prezervative etc.) iar ploaia de confetti se aşeza, incredibil, peste găleata strivită, în nisipul arenei.

rebusuri tardive

Începând cu o enumeraţie banală de lucruri (obiecte şi fiinţe), contabilul gândea că termenul de predare a statisticilor sosise. Tocmai acum în preajma sărbătorilor se nimerise să cosmetizeze, peste voinţa lui, o idee de satisfacţie şi bilanţ. Era nedreptăţit să creadă că imaginea sa profesională depindea substanţial de această realizare. Şi oricum sfârşitul de an are, prin excelenţă, o valoare fiscală. Cifrele, mai uşor de stăpânit decât cuvintele, pot transmite o sumă de mesaje şi, dacă te obişnuieşti, prin natura meseriei, le poţi conferi inteligenţă şi întâietate în comunicare. Cam aşa gândea contabilul nostru. Mulţumit şi conciliat s-a decis să mai facă o pauză, să uite de tabelele exel şi să completeze rebusul pătat de cafea, din sertarul biroului.

gara semnului de întrebare

Un şir întreg de întrebări se afla andocat pe un peron de gară. Să zicem că trenul urma să plece de la cheiul cu numărul 14. Locomotiva plină de abur era un pronume interogativ, cu multă experienţă în comunicare, un extrem de puternic "cine?", model 6/12/2009, care aranja în spatele său pe mai puţin avizatii "cum?" şi "când?". Vagonul interogativ "unde?', aşezat pe la mijlocului şirului, era inaccesibil călătorilor, care cereau bilete la eleganta cuşetă a lui "cât?" pentru că li se spusese că ferestrele vagonului au perdele de pluş şi căldură permanentă, apoi intrarea e gratuită în vagonul restaurant a lui "ce?". Biletele se epuizaseră relativ repede şi călătorii începeau să vocifereze nemulţumiţi. Controlorul şef anunţase că trenul se va pune în mişcare doar după ce se va răspunde la întrebarea "cu cine sau cu ce?". Călătorii au privit nedumeriţi în jur, neştiind dacă trenul în care vor călători are sau nu o destinaţie.

călătorie la capătul nopţii

Am recitit volumul picaresc, iniţiatic, Voyage au bout de la nuit, semnat de Louis-Ferdinand Céline, recompensat în 1932 cu premiul Renaudot. Ferdinand Bardamu, eroul protagonist mi s-a părut mult mai împlinit, bipolar în intenţia sa de a negocia cu o lume aneantizată. Sintaxa romanului reitera, la interval de 20 de pagini, ideea de "route de l'infini". Alţi ochi, altă lectură!

camera de tămâie

Interioară şi reprezentativă, este spaţiul sacru, în care jucăm un soi de şah existenţial. Ultima frontieră a dorinţelor, păzită, ar trebui să recunoaştem, cu armele credinţei şi orgoliului. E un lucru important din seria " uite cine sunt ca să-ţi spun că eşti ca mine". Seamănă a slogan moralizator şi inhibitor de mentalităţi. Dar aparenţele înşeală, fiindcă o cameră de tămâie nu are personalitate ci doar taină, dorinţă, speranţă, generozitate şi sinceritate. E locul din care pornim spre sinele complicat, acoperit de măşti veneţiene. Ce se mai aude în camera de tămâie, azi, la ceas festiv de Sfântul Nicolae? Ascultaţi!

COLINDUL DE SFÂNTUL NICOLAE

un bocanc numit dorinţă

Sfântul Nicolae ajunge obosit în cetate. Îşi reazimă toiagul albastru de zid şi se aşează privind copilul din fiecare trecător. Ochii i se umezesc de emoţie. Vârsta maturităţii, atât de serioasă şi importantă pentru negustorii din piaţa alăturată, se distribuie în felii de cer, se disipează speriată în şotiile vântului. Moşul ar fi vrut să aducă ninsoarea, dar gheaţa prefabricată a viselor lui s-a tors în fuioare de fum peste mări şi oceane. Copiii încep să bată mingea pe maidan. Picioarele desculţe aleargă prin praful cetăţii, iar ghetuţele de porţelan au fost acoperite de iarbă, la margine. Un puşti pistruiat se împiedică, alunecă şi izbucneşte în plâns. Moşul îi şterge grimasa cu un colţ de batistă, apoi pleacă fără să privească înapoi. Echipele remizează în final, iar din iarba uitată a maidanului cresc funde roşii, colţuri de cutii dreptunghiulare, în care se zbat popoare de emoţii şi urări.

mania de a fi

Apare odată cu lăsarea serii. Seamănă cu un vechi prieten, căruia trebuie să-i reconfirmi că eşti la curent cu ultimele lecturi, că ai adnotat pe marginea unui şerveţel din La Cosette ultimele impresii despre Nobel-ul pe literatură de anul acesta. Ciudat e faptul că verbele se folosesc din ce în ce mai puţin, pe măsură ce timpul trece, iar amiciţia se învecheşte ca o sticlă de Bordeaux în cavele anilor. Şuvoiul de substantive, apoi adjectivele cu tonele de semnificaţie pe umeri, te copleşesc, îţi oferă cele mai importante lecţii de supravieţuire şi de resemnare. Am zis resemnare, pentru că timpul amiciţiei, deloc maniacal, primeşte gustul sâmburelui de migdală. La un capăt al tunelului se aude un hohot de râs. La celălalt e imaginea celui care încă mai caută prin dicţionare cuvintele vii, cu flexiune fermecătoare. Ceea ce rămâne din manejul cotidian este inomabil şi, culmea, şi-a făcut statui în tot oraşul ăsta înceţoşat!

la marginea unui cântec

La o distanţă de fix 1.870,76 km de casă, încă se mai aude colindul. Cald, resemnat, perseverent, încăpăţânat, trimite razele-i fonice către timpul afectiv, ăla măsurat în vârste, vise, ani de bronz şi de aur. Pasul grăbeşte spre casă, metroul e prea lent pentru un atât de important elan. În marché de Noël vinul şi scorţişoara dulce se amestecă în dunga luminilor de brad. Un ren îşi freacă coarnele de colţul mesei. Statuetele navidad încremenesc în gestul lor incredibil de limpede, povestind aceeaşi dispunere de 2009 ani a stelelelor, turbanelor, magilor şi ieslei de paie. Doi turişti se opresc pentru o fotografie. Fata exclamă: "Ah, Paris...Paris!"

rezonanţe de weekend

Un parc absolut obişnuit. O bancă de lemn şi sub ea 2 frunze uscate. Peste oraş plouă mărunt. Nu şi peste parc. De ce?
Oamenii din parc plimbă patrupezii. Trec unul pe lângă altul şi nu se salută. În tot timpul acesta peste oraş plouă mărunt. Ştiu de ce.

BSA

BSA, adică Buisiness Software Alliance, cel mai important sindicat al editorilor de programe informatice, a declanşat în UK ( Grande Betaille, în argoul francez) o campanie antipirat intitulată "Bagă-ţi bossul la răcoare pentru softuri ilegale!". Booon...dar mie ce-mi iese?, ar întreba angajatul (virtualul turnător). Păi ... zise BSA, scărpinându-se în creştet, ... păi cel puţin 20 000 lire sterline, adicătelea 22 000 de euroi. Atunci, toţi angajaţii, crizati şi ofticaţi din cauza reducerilor de procente din leafă, s-au apucat să compenseze. Uite ce face şeful....descarcă de pe torrent....aha...şi zâmbetul discret din colţul gurii se transformă într-un hohot machiavelic: muhahahaha

martor incomod

În podul casei se aşezase din nou praful. Obiectele vechi s-au bucurat, atunci, de prima ninsoare. Cărţile au întrebat de pârtiile albe, suportul de brad şi-a exprimat emoţiile public, recitând o poezie de Rollinat, iar sacul de rufe a strănutat de trei ori. Toată lumea trăia bucuria iernii anunţate, deşi afară razele soarelui încălzeau copacii desfrunziţi. Ceasul deşteptător, marca SLAVA, a vociferat din arcuri şi cheiţe, provocând o pauză în vacarmul general şi, pentru o clipă, atenţia s-a încordat întrebător. Pământul se rotise pe loc, imitând gestul unui câine care încearcă zadarnic să-şi muşte coada. Brusc, în lumina diluată a mansardei, printre ochiurile de plasă pescărească, s-a ivit un soldat de plumb. Se grăbise să părăsească coperta cartonată a cărţii, făcând loc unei buturugi cu rădăcinile răsfirate spre toamna trecută.

elefanţi şi metale grele

Comparaţia este o figură de stil....Nu, incorect! Comparaţia este o figură realizată cu stil. Un stil renascentist, baroc, suprarealist şi...etichetele se pot multiplica infinit, atunci când e musai necesar să faci artă modernă. Galeria prietenului Yves s-a deschis în jurul orei 17.00, aşa cum fusese anunţat în ziarul local. Printre 4 sau 5 perechi de invitaţi, ale căror zumzete încărcau spaţiul fizic al încăperii, am zărit sculptura aşezată în fruntea colecţiei. O trompă de elefant acoperea o masă informă de metal, păstrând patina timpului. Trebuia, aşadar, să deduc o idee abstractă. Primul lucru de care mi s-a ciocnit privirea a fost paharul cu şampanie din mâna domnului cu barbişon şi fular galben. Încercam să înţeleg că trompa de metal a elefantului abstract, apăsată de greutatea metalului, se orienta, aluziv, către şampania domnului cu fular galben. Nu, incorect!...Domnul cu fular galben îşi proiecta prezenţa gravă, de metal, în sărbătoarea euforică a paharului de şampanie! Şi-atunci ce rost mai au elefanţii? Ei pot fi păsări, monedă de schimb, clipe sau altceva mai volatil...

exerciţiu de topire a zăpezii

Felinarele străzii căutau oarbe palmele nopţii. Pietrele cubice de pe ruelle Vicent Leparois tresăreau de emoţie, adânc inşurubate în ceaţă. GPS-ul indica o hartă zdrenţuită, cu săgeţi şi curbe elastice, fără să definească un drum sigur, consolat în destinaţii aleatorii.

-Rectificăm, zise zeul, fluturându-şi toga proaspăt călcată de vestala templului, în vestibulul drept al încăperii, în care se ţineau bucăţile de piatră din statuia abia renovată.

-Rectificăm! Nu vom acorda libertăţi cetăţii, decât atunci când vor fi depuse la picioarele preotului ofrande de smirnă şi avocado...zise filosoful, ducându-şi mâna la frunte.

Pumnul zeului se deschise cu degetul arătător înainte. Palma filozofului se închise într-un pumn, iar gestul ezitant şi umil se construia vinovat la o margine de lume. Aşa l-au fotografiat turiştii şi l-au aşezat în albume electronice, pe care apoi le-au postat pe net. Din păcate, tunetul zeului era invizibil în fotografii, dar cuvintele filosofului erau clar evidenţiate, în culori calde, atât ziua cât şi noaptea.

balada ciobanului creol

Pe-un picior de plai,

Pe-o umbră de nai,

Iată vin spre cale
Doi munţi albi de soare
Să ne primenească
Eprubeta flască,
În care trăim,
Şi ne păcălim.
Cutume amare,

Cu doi munţi de soare,
Cu ciobani creoli,
Stăpânind trei poli,
Unul peste frunţi,
Altul peste munţi,
Şi-altul între punţi.

hai să dăm mâna cu mâine

Românul asezonează nativ. Viitorul său are o perspectivă agricolă, adânc brăzdată într-o fiinţare istorică, în care totul se promite şi se visează, cu cel puţin două secunde înainte de colaps. E vorba de colapsul şi marasmul social, fiindcă moralitatea, plină de cicatrici , stăruie preţ de o întreagă istorie. De câte ori nu am auzit propoziţia " Începutul începe cu sine povestea."? Astăzi, lucrurile au albia lor cuminte, aşezată, independentă. Mergem la meetinguri, fluturăm steaguri, dar nu uităm să trecem, să aprindem o lumânare la biserică. Conştientizăm un egoism temperamental, pe care alte popoare (cel francez, par exemple!) l-au transformat, demult, în naţionalism. Furăm căciula altora, şi culmea, ştim să o purtăm ţanţoş pe frunte, de parcă ar fi a noastră. Ceea ce e bine, însă, la marginea acestui şanţ de Europă, este atemporalitatea şi reprezentarea atipică. Haideţi, doară (vorba cronicarului), să aruncăm căciula în câini, că-i a noastră au ba, şi să ne veselim, primitiv, cu bere şi mici. Asta e soarta şi astea sunt vremurile!

veghea şi lanurile de secară

Chestie importantă să stai pe vine în lan şi să faci, disperat, semne cu batista roşie, tuturor avioanelor care îţi survolează creştetul. Nu e indicat să urli, pentru că , în jurul tău spicele te asurzesc de atâta linişte. Mai degrabă înveţi să poposeşti, asemeni niponilor miniaturişti, pe o boabă de secară, unde (elocvenţă să fie?) încap toate reperele nearticulate ale imnului naţional. Veghea are rostul ei, aşa cum e ea, cu dinţii tociţi, ca o fiară agresivă din revistele de benzi desenate. Ea e singulară şi completă în imensitatea lanului, un spaţiu figurant prin definiţie, o calmă obsesie a anexelor, într-o epocă trasă la chip, care îşi obligă prezentul să întindă mâna de milog pe la colţuri de străzi. Uneori, aşa pe vine, în mijlocul boabelor de secară, priveşti stupid în jur, vrei să faci un pas la stânga ori la dreapta, dar hora se leagănă fără tine. Visezi donquijotesc la o moară, căci boabele din spic nu se plimbă în diligenţe decizionale. N'est pas?

simfonia lucrurilor mărunte

Bagheta dirijorului, decupată şi lipită apoi, sculptează sunete din flautul uşuratic şi violoncelul caraghios, pe ultimul rând al orchestrei. Figurile muzicienilor s-au şters, devenind absenţe prestigioase în faţa partiturilor cu note răzleţe. În scaunul comod al sălii de concert e mai bine aşa. E mai bine pentru soarta corespondenţelor ori sinesteziilor măiestrit evocatoare, ce leagă culori şi părţi din trupul zilei, cu abnegaţie. Iată cum albul şi violetul deschid o gură rotundă, spun ceea ce au de spus, apoi repetă un refren, a doua sau a treia oară, în minutul de cleştar, asemeni unor oratori captivi într-o clepsidră. Tocmai în mijlocul furtunilor de silabe am zărit chica lui Beethoven, genială şi psihotică, aruncându-se peste pianul de sticlă. M-am ridicat, am închis ferestrele şi am aplaudat, cu toate că avertismentul era clar: arta nu terminase de vopsit gardul realităţii. Până la urmă, gestul meu s-a clasicizat şi alţii au făcut ca mine, până ce, pergamentele groase, deduse din partituri, au uscat cerneala autografului, până ce rotirea simfoniei a înghiţit sub fustele-i valorice întreaga temperatura a verbului " a fi ".

despre persoana jurnalelor

Aparenţele înşeală! Ziceam lucrul acesta de fiecare dată când pe foaia albă se mai aşeza o idee. Nu atunci când se produce o întoarcere din condei a persoanelor narative. Cu siguranţă, persoana I e mai sinceră şi mai directă. A III-ea e îmbrăcată în carton, e mai dificilă şi mai uşor de atacat. Zilele acestea am descoperit un eseu mai vechi. Doamne, câtă dreptate îmi dădeam atunci. Astăzi ce să mai zic, actualizarea aproape că nu există. Undeva, în romanul său De două mii de ani , Mihail Sebastian notează: „Nimic nu mă deranjează mai complet decât o situaţie solemnă, căci vorbele obişnuite mi se par sărace, iar vorbele mari mă stingheresc." Toată opera lui Sebastian confirmă această confidenţă. Un astfel de autor detesta tragicul declarativ şi se impunea prin inteligenţă concizională. În jurnal, aceste calităţi transpar la punctele de analiză lucidă a momentelor de profilare a naraţiunii, a piesei sau a personajelor. Observaţiile diaristului sunt rareori categorice şi furioase. Atunci când vorbeşte despre propriile sale personaje o face fără exclamaţii şi cu un must de luciditate, pe un fond de ironie uşoară. Puterea de a se observa pe sine şi pe alţii împrumută energii benigne figuranţilor, generându-le personalitatea în faza virtuală a existenţei lor.

lungul drum spre casă

Astă seară vântul s-a strecurat ca un hoţ pe aleile din parc. Frunzele au şuşotit nervoase, cerul s-a deschis ca o ghenă, din care a căzut ceaţa, fracturându-şi un picior. Ehee... şi bradul ăla sticlos, din bolul de Crăciun a prins glas, clopoţind a iarnă. De cealaltă parte a străzii, felinarele se plictisesc iar ghereta de bilete ţine de şase... poate vine cu ultimul bus vreun călător. Aşteptarea însă este simpatic de lungă, aproape ca iţi vine să mănânci popcorn şi să faci pariu : va veni...nu va veni...

aşteptându-l pe Godot

Bocancul prieten îşi desfăcea şireturile minuţios şi zâmbea cu talpa desprinsă către interlocutorii săi guralivi. Unul dintre ei, mai timid, nu îndrăznise să-l judece, pentru că imaginaţia îi dădea de gândit, făcându-l să realizeze câte străzi şi ce coclauri ideali bătuse în vremurile lui bune, când încă purta, strălucitor, crema fabricii. Altul, dimpotrivă, ridică bocancul în lumina soarelui, îl privi dezgustat şi se plânse celorlalţi de greutatea nefirească, antisportivă, aducând chiar argumente pentru totala sa inutilitate. Bocancul nu zise nimic, de parcă aştepta chipul alergic al lui Godot, cu pijamaua verde curgându-i pe trup. Aştepta, aşadar, o poveste, el care nu mai putea construi în prezent o nouă identitate. Godot, însă, venise desculţ, îmbrăcat la patru ace, cu o cravată grena şi părul vâlvoi. Uitase de obiectul muncii, adică bocancul scorţos şi se încăpăţâna să poarte în buzunarele sacoului perechea de adidaşi, smălţuită cu simbolurile adolescenţei.

ca să vezi

Peştii solzoşi din mările vii mi-au înghiţit corăbiile, iar eu, negustorul, rămas în viaţă, pe mal ar fi trebuit să disper. De ce trebuie să mă gândesc, din nou la oameni? Uneori este extrem de confortabil să fii egoist. Înţelegi atunci, cât de important e să creezi dependenţă fiind dependent de oameni. Nu ştiam cât de important e să ai liniştea necesară, să pregăteşti tifoane moi pentru orgoliul altora, să ungi cu miere fiecare fâşie de frontieră pentru duşmani şi, în aceste circumstanţe, să fii sigur că ai trecut cu bine pe lumea asta cu ei alături. Fiecare din noi a primit în dar o unealtă şi a fost sfătuit să se descurce. Unii au primit unelte agricole, un popor arcuri şi funii, altul puşti şi pistoale...Câte un individ mai norocos, o plasă de pescuit sau o corabie... Astăzi chiar, mă interesează dacă sunt in lume cazuri similare.