cuminţenie

Dacă intri pe strada principală a cartierului, trăieşti senzaţia timpului regăsit. Nu sunt străzile de epocă, în măsură să arunce retinei urme de melancolii interbelice sau mai ştiu eu ce alte surprinzătoare întoarceri către lumina anilor trecuţi. Nu, nici vorbă de aşa ceva. Strada principală a cartierului, perfect pavată, se măsura în zece plopi înalţi, plantaţi la distanţe egale, de mintea unui arhitect uitat de vreme. Strada cu pricina primise un bizar statut pietonal, acum, la începutul primăverii, din cauza unor construcţii civile ce ar fi obturat traficul. Oamenii ieşeau din case doar dimineaţa, astfel încât, întreaga zi reflecta în termopane o linişte albă, ca o pâine dospită. Abia ieri noapte, adaosul de inedit s-a produs. Luna galbenă s-a rostogolit printre vârfurile plopilor fără frunze, a coborât în visul copiilor adormiţi şi s-a prăbuşit în paharul de vin roşu, uitat pe faţa albă de masă, după cină.

temele pentru acasă

Unu: Arta se adresează, în primul rând, simţurilor, apoi spiritului.
Doi: Minutele de lectură, asemeni clipelor de fior sentimental, dilată esenţial substanţa vieţii noastre.
Trei: Începutul e o sumă de realizări aşezate sub radicalul amintirii.
Patru: Aparenţa încântă, ideea descântă iar realitatea pregăteşte cina pentru trei persoane.
Cinci: Cunoaşterea alungă visele din merele lui Newton, în timp ce revelaţia se plimbă sub arborii în floare.

peste vârfuri

La capătul celălalt al timpanului se află o fântână. Urmele reci se aruncă în setea plină de sare şi adulmecă, subţire, propoziţiile. Acestea prind formă, capătă înţeles de pradă şi dau semnalul unei vânători promise, din care cineva face spectacol. Aşa poate începe povestea scrisă cu apa ploilor, aşa începe să adauge verbul feluriţi adjuvanţi, punţi fragile către ziua prezentului continuu. Cum altfel aş putea mulţumi tuturor celor care mi-au chemat gândul din coperta de praf a cărţii? Vă mulţumesc pentru frumuseţea urărilor şi vă răspund, tuturor, astăzi, cu un radical scris, din faţa ghişeului de expedieri al Oficiului Poştal. S-aveţi indulgenţă şi clipe atente în suflet şi minte!

sensuri

La vânătoarea de sensuri, armele potrivite sunt, de fapt, eternele cuvinte. Unele au gustul mierii, altele strălucesc până pier epuizate ca nişte stele. Ghetete pline de praf, au poposit, de această dată într-un loc în care apusurile şi trupurile de pâslă ale credinţei se contopesc. Dacă ridic privirea, cerul îmi întinde un buchet de clemenţe. E seară şi târziu. În liniştea firii se ordonează timpii de graţie, pe care uitasem să-i clarific, copleşit de globurile vidate ale cotidianului. Un om citeşte ziarul absorbit, altul adoarme sub luna de tămâie. Peste clopotele căzute în auz încep să înflorească magnoliile, încet şi atent. Auziţi?

câteva doruri personale (powerpoint download)

expozitie de nori
simplitate
bretagne
paris
venetia
barcelona

anima, animae

În centrul luminii se afla un punct de plecare. Rotund, ca o şaibă, apoi cât o roată cu spiţe şi, la sfârşit de tot, ca o gară de provincie. În acest spaţiu, aşteptarea e o stare de fapt. Nu se ştie cât şi unde va duce drumul şi, mai ales, dacă trenul de epocă va sosi la timp. Acolo, în acel punct de lumină, se întâlnesc oamenii de tot soiul, cu sau fără tichii de mărgăritar, păzind bagaje grele, ticsite de vise şi speranţe. Nu am auzit încă şuieratul locomotivei dar văd cum se încolonează cuminţi, la rând, chipurile lor surâzătoare. Acest spaţiu misterios a fost localizat prima oară de Voltaire, care şi-a trimis un personaj feminin, tânăra Zaire, să aducă romantismul în cupa de cleştar a începutului de secol.

trufia editorială

Apariţia unei cărţi este, cu certitudine, un semn de recunoaştere, asemeni unui tatuaj ideatic aşezat pe un chip anonim, cu trăsături obosite. O carte naşte categorii, un soi de valize transparente în care îţi aşezi sufletul şi identitatea. Nu e uşor să accepţi statutul de autor! Principial cauţi să-ţi defineşti sinele o viaţă întreagă iar cartea poate începe cu ceea ce semnifici la un moment dat. Ea este un shortcut al drumului spre centru şi o ispită de negociere cu propriul tău caracter. Iată 5 motive care pot anula trufia editorială:

1.conţinutul cărţii va deţine autonomia şi nu identitatea auctoriala
2.rostul cărţii este aprioric lectura
3. timpul tău este cheltuit psihologic de mintea cititorului
4. definiţia obiectului carte anulează ideea generală în favoarea unui punct de vedere subiectiv
5. coperţile unui volum sunt cele mai bune iluzii ale limitării

un buchet de istorii în Oraşul Luminilor

Sărbătorim, zilele acestea Francofonia! Un colaj sufletist de imagine, muzică, spectacol, deasupra căruia face semne de bunăvoinţă şi prietenie Limba Franceză, înconjurată de nobilii supuşi ai Domniei Sale. Uite, l-am zărit într-un colţ pe Voltaire, cu peruca lui căruntă şi zâmbetul ironic, aruncat din vârful buzelor! În salonul de ceai, un tip posac în redingotă, vorbeşte despre comedia umană tuturor şi oferă autografe pe şerveţele de masă, în culori violet şi orange. Baudelaire, poetul damnat al absynth-ului, citeşte în gura mare, de pe un astfel de şervet, numele lui Balzac. Toată lumea aplaudă! Chiar acum în salonul ambasadorilor au sosit Molière, Domnul de La Fontaine şi tânărul Chateaubriand. În spatele lor s-au adunat preşedenţii postbelici ai Franţei, cu emoţie, asemeni unor şcolari timizi, în prima lor zi de şcoală...

Micul cadou pentru prietenia Franţei : cărţi poştale de la începutul secolului al XX-lea înfăţişând Parisul, o capitală europeană în plină dezvoltare culturală şi economică. (sursa acestor fotografii: Anticarii bouquinisti de pe quais Voltaire, rive gauche de la Seine)

un sfert de ceas de primăvară

Între 20.45 şi 21.00 e primăvară. După ora 21.00, ziua face o remiză enervantă cu noaptea şi caută remedii naturiste pentru insomnie. În cele din urmă, ziua se face poveste, într-un sfert de măr, printre seminţele amărui. Dar seminţele nu pot fi ale zilei. Ele alcătuiesc o vitrină de promisiuni ce nu vor fi onorate în desfăşurarea zilei prezente. Sfertul de ceas de primăvară poate fi o viaţă de fluture, sau o viaţă vegetală sau, poate, o ploaie scurtă cu miros de praf şi poezie. Luna se rostogoleşte, deja, către forme mai puţin abstracte, după ce a fost pe rând cal, urmă şi trăsură nostalgică. Sfertul de oră a trecut, de parcă ar fi fost un secol, suficient timp pentru rescrierea textelor Biedermeier. Undeva, într-un colţ de lume, un poet cu minţile rătăcite bânguie o definiţie, ceva reactionar, anticlasicism şi are iluzia eternităţii într-un sfert de ceas de primăvară.

orhideea din palmă

A cunoscut-o pe Yoko, păpuşa de porţelan despre care vorbeau la seminarii orientaliştii. Călca pe pavajele clădirii de piatră roşie cu pasul repezit şi mâinile împreunate în faţă. Purta o rochie albă, europeană şi părul răsucit, la spate, pe un beţigaş de bambus, un obiect gingaş, aşa cum văzuse la magazinul de nimicuri din parterul mall-ului. La primul salut zâmbea, la al doilea înclina bărbia în jos. Dacă insistai, vorbindu-i de o livadă de cireşi în floare, se ghemuia pe o bancă din parc şi începea să plângă. La început crezuse că ăsta e un semn de slăbiciune şi că, undeva, dorul de casă e o rădăcină dureroasă în timpul ei strămutat. Treptat, însă, înţelegeai că picăturile sărate din pleoape stropeau cald şi timid o orhidee. Da, asta era: orhideea aşezată în palmele făcute căuş!

de la musique

spuse şi scrise

La un concurs de animale, în cadrul unei sărbători agricole, s-a afişat programul:

- ora 10.00 - prezentarea invitaţilor.

- ora 12.00 -prezentarea animalelor..

- ora 14.00 - masa comună.

Anunţ:

Căutam un om să aibă grijă de un lot de vaci care nu fumează şi nici nu bea.

Vând maşina de cusut mână şi picior.

Eşti analfabet? Scrie-ne azi şi te ajutăm pe gratis.

În magazine:

Nu servim minori sub 18 ani.

Avem ciorapi de femei lungi.

Nu trimiteţi copiii la umplut cu sifoane.

Românism:

- Alo?

- Da!

- Institutul internaţional de astrofizică, spectroscopie nucleară, prospecţiuni intergalactice, studiul quasarilor şi determinarea universurilor ciclice cu structura toroidală?

- Da, noi suntem!

- Cu Gogu de la cazane, vă rog.

joc de dame

Nu e un joc pentru trecerea timpului prin urechea acului. Şi nici un joc de strategie. Mai degrabă, jocul de dame e un tabiet şi seamănă izbitor cu obiceiul de a bea ceaiul, începând cu prima secundă a orei 17.00, a fiecărei zile. E rezonabil să vezi în parcul Monceau, în primăvara anului 1908, o damă între două vârste, rotind mânerul de fildeş al umbrelei de soare, la pas domol. Ochiul contemporanului nu bagă, însă, de seamă, că doamna se opreşte adesea, lasă privirea în pământ atunci când primeşte salutul unui trecător şi că ţine în mănuşa de mătase, mototolit, un petec de hârtie. Peste câteva ore, jocul damei se mută în Tuillerie, aproape de Carusel, pe o bancă vopsită în verde, chiar în dreptul vânzătorului de ciocolată. Doamna nu are un chip agreabil, iar perechile care-i trec prin faţă grăbesc pasul. Fix la orele 19.00, dama urcă într-o trăsură cu boruri de culoarea vişinie şi se face nevăzută. A doua zi scena se repetă, fără cusur, a treia zi la fel. La fel întreaga vară, până în septembrie. Un timp mă plictisisem să observ, aşa că mintea căuta alţi coclauri. Într-o zi ploioasă, însă, în parcul Monceau s-a întâmplat ceva. În faţa mea, un buquinist se odihnea, lângă o cutie de carton plină de cărţi. M-am oferit să-l ajut şi a acceptat ştergându-şi broboanele de sudoare. Tot drumul nu a comentat nimic, iar la despărţire mi-a oferit o carte poştală, în care, surprins am regăsit chipul damei, neschimbat, rece,aşa cum mă obişnuise privirea. În litere mici, la baza fotografiei puteam desluşi: ici on garde le sens du bovarysme...

mere şi cărţi

Gustul şi oboseala şi-au dat întâlnire în centrul istoric al oraşului. Un rendez-vous pe strada Antitezei, unde frigul polar şi-a deschis han de poveste iar ziua de ieri vrea să scoată profit. Numai că la marginea aşteptărilor, într-o ceaţă de început de zi, cărţile au încetat să mai ofere, aşezând un lacăt obtuz peste morală şi obişnuinţa cititorului de a naviga liber. Autorii erau nevinovaţi în această poveste complicată. Scrierea lor se consumase. Ideile fuseseră cu mult timp înainte ambalate şi încărcate în camioane, iar poşta naţională ştampilase apăsat foaia de parcurs, în dreptul unei semnături. Cititorii au scos la bătaie gustul, autorii au mizat (constrânşi) pe oboseală. Adică, mai importantă părea a fi recondiţionarea unor manifestări estetice decât noutatea, proaspătă, a contemporaneităţii cognitive. "Ce vrei, criza...", ar fi mormăit în barbă brockerul şef al pieţelor de valori spirituale, lovind cu putere ciocănelul de timpanul mesei rotunde.

pentru o viaţă sănătoasă, evitaţi excesul de Mozart

În stradă, gândul aluneca. Gheaţa subţire, de pe uliţa întâmplărilor de peste zi, refuza lumina soarelui, ştiindu-se ameninţată. E a treia oară când mansarda amicului Thibault frământa, în tonurile maiestuoase ale simfoniilor, urme de cenuşă. Când trebuia să născocească o idee, se arunca în braţele lui Mozart şi astfel, consecinţa originalităţii era anulată, ştearsă ca un parbriz. Noi, ceilalţi, mai aruncam câte o privire către el fară să cerem voie. Thibault nu era deranjat! Arunca un surâs, lăsând căştile să-i atârne peste umeri, apoi devenea trist şi conservator. Nu avea de apărat valori ci căuta să arunce cu linişte în treisprezece direcţii, ca să-i dispară ghinionul de a fi mişcat din locul lui. Mozart îl năucise. Atent, Thibault construise o nouă teorie a genialităţii, dar uitase să aşeze între paranteze o fotografie personală: muzica trebuie să descompună prezenţa unor umbre, acolo, în zona înaltă a reprezentării. Ca să-l înţeleg, mi-am luat altimetrul şi am urcat 2 zile pe cocoaşa unui menuet.

ziua de azi

noua ordine a lumii

Într-un dialog de seară, domnul B. ceruse garçonului încă un pahar de Vermut. Se oprise la mijlocul distanţei dintre o idee lugubră despre sfârşitul lumii şi ceea ce considera el că e important în relaţia cu vânzătorul de ziare din colţul străzii. Suspensia magnifică şi ridicolă în acelaşi timp, te obliga să faci un istoric al ultimelor luni sau un bilanţ al anilor, deceniilor de viaţă ale omenirii. Cine putea să-i reziste? Bucuria de a muşca din piersica generaţiei hipiote, gustul împrăştiat în gură, apoi mirosul de hamburger din raniţa soldaţilor americani debarcaţi în Normandie, toate acestea reaşezau, în mod fals şi egoist, pe chipul curioşilor un pixelaj paradoxal. Adică, senzaţia de supraestimare era mai importantă decât evenimentul însuşi. Noua ordine a lumii, în varianta evocată, trebuia să ofere explicaţii pentru o nenorocire globală, cam pe la 2012. Tot ce fusese trăit înainte devenea cauză pentru un efect devastator! Şi, în discursul domnului B., mi se părea ciudat să introduc şi secundele în care m-am gândit că ar putea să se întâmple! Totuşi, mi-am amintit de o veche sămânţă de înţelepciune, care individualiza sfârşitul lumii în fiecare dispariţie fizică din acest univers.

un joc diferit

zimţi de mânie

Cu înverşunare, urcam scările în forma cochiliei de melc. Lumina, în culoarea mierii, îmi încleia pleoapele. Până la etajul 3 numărasem atent, gândindu-mă la povestea ciudată a fostului locatar din imobilul nr. 12, care imaginase în apartamentul său o redacţie de ziar. La etajul următor renunţasem să explic motivaţia acestui om şi atenţia mea se îndrepta ( şi pentru următoarele etaje) către evenimentul trăit azi, în plină stradă, când a trebuit să recunosc că m-a lăsat memoria, în faţa unui chip adus din copilărie. Fusesem ridicol şi gândul acesta nu-mi dădea pace. Abia la etajul şapte respiraţia mea primise un ritm alert, aşa că am oprit puţin într-un palier semi-intunecat. Acolo am văzut liftierul, care tocmai îşi strângea sculele şi se pregătea să fie primul care încearcă mijlocul de transport recondiţionat. Şi nu ştiam dacă trebuie să-l salut...chiar nu ştiam!

scrisoarea de piatră şi sticlă

A scris-o într-o toamnă, pe la mijlocul anilor '60, un chansonetist francez, cu propria sa viaţă. Dăruirea lui, printre anii strecuraţi ai carierei, aştepta să declanşeze un ropot de aplauze, instantaneu, în clipa când nimic nu mai putea fi întors, iar vocea lui va fi devenit ţipăt de lebădă. Aplauzele se înteţiseră, apoi liniştea aleilor din Père Lachaise îmbrăcase, ca de atâtea ori, haina albă a indiferenţei, măturând literele săpate în granitul lespedei. A plouat şi a nins peste flori, frunze şi turişti. Ultimii au generat o altă curiozitate, în priviri mai tinere, uitând să mai viziteze acest loc. Într-o dimineaţă de primăvară, florile de cireş au căzut. Atunci, lângă mormântul artistului s-a înălţat un trup de piatră, cu tălpile fixate într-un chenar mat, de sticlă. Semăna, de la distanţă, cu Discobolul, dar, în faţa torsului, găseai înţelesul unui personaj feminin cu braţul întins către farfuria ciobită a cerului. Chansonetistul zâmbea şi ... citea, în eternitatea lui, noutăţile din lumea celor care aplaudă şi încremenesc.

motiv de inerţie

Alegerea e o problemă de inerţie, uneori. S-a obişnuit să nu mai fie atent la tehnica de construcţie a unei idei. Fuga după substanţa şi strălucirea gândului e mai preţioasă. Dacă era invitat să vorbească despre o temă culturală îşi invoca elocinţa în frânturi de idei puternic personalizate, defilând pe un ponton de lemn, într-un spaţiu exotic. Aşa trebuia să se mixeze, gândea, din inerţie, pentru a face spectacol, străfulgerat de irişi imobili, primăvara asta, acum ca şi întotdeauna.

călător în ideea de călătorie

Am venit cu inima strânsă în casa rustică şi privilegiată de amintiri. Era tot acolo, inconfundabil copleşită de prezenţa mătăsoasă a gazdei. Camera neschimbată, ca şi atunci când, obosit de mers, întindeam o batistă pe noptiera de pal maron, numărând cu emoţie pietricele albe din râul bunăvoinţei. Şi mai era ceva! Lumina cerului de aprilie care mocheta duşumeaua cu subtilitatea unei acuarele.
În stradă, magazinele deschideau obloane de argint şi aluminiu, lumea se anima, povestind întâmplările asprului EST, cu uimire şi obrajii îmbujoraţi. Ieşeam din melancolie la o simplă strigare şi mă agitam în faţa mirosului de punch, în care cineva strecurase petale de magnolie. Atunci nu le ştiam rostul, acum fără aceste ecouri nu aş mai putea alcătui imboldul călător.

umbre şi esenţe

Mi-am uitat umbra în salonul albastru-azur al primăverii. Cât e de ciudat să te salute pe stradă doar cei a căror viaţă s-a întins ca iedera pe fapele tale! Sunt oameni pe care i-ai învăţat ceva, într-un muzeu fără ceasuri, şi care privesc acum către tine cu atenţie de turist. Le este teamă de ridicol. Mie nu. Le citesc pe faţă melancolia şi dorul de face din plastilina amintirii un vis, aşa, ca odinioară. Eu ştiu că nu se poate şi le zâmbesc în faţă, cu uşoară ironie. Vântul primăverii le usucă buzele şi sperie tinereţea din chip, alungând-o, pentru o clipă, în verbul "a renunţa". Privesc spectacolul cu înţelegere şi eliberez timpul lor captiv în secolul meu de clipe sculptate. Pornesc către bibliotecă, grăbit, şi-mi promit să fiu mai atent cu umbra mea, uitată prea des în saloanele primăverii.

parcul cu lei

În parcul cu lei se organizau, la începutul secolului al XIX-lea ,întrunirile publice pe teme de cultură generală. Respectul pentru timpul robust, fără ispite tehnologice, mă fascina. Oratorul ridica vocea peste un pâlc de plimbăreţi, foşnetul rochiilor înceta iar domnii, în sacouri vişinii, aprindeau pipa, la apusul soarelui, aproape filosofic. Doamne, câte nu învăţai în parcul cu lei! Ideile se digerau intens şi civilizat peste aleile ude ale nopţii, la pas mărunt, iar vocile altora trezeau melancolii de local şi bârfă nevinovată. După conferinţa ad-hoc, parcul se rarefia de prezenţe, iar peste umăr, vedeai leii de piatră scuipând în sus apă, printr-un şuvoi răcoritor de erudiţie.

dimineţi optimiste

Alerg! A şasea săptămână distilez în plămâni aerul sărat al mării, pe falezele cuminţi ale răsăritului de soare, fix pentru acelaşi sfert de oră. Nu suport căştile şi nici bentiţa de alergător din cauza transpiraţiei şi a retorismului. Da, aţi auzit bine,... a retorismului. Alerg şi deschid interogaţii, aşa cum aş rezolva un rebus complex, în compartimentul de tren. E un obicei păstrat din copilărie. Ştiu! Cel mai dificil e să construieşti întrebările şi nu să oferi răspunsuri. În minte, procesul contrucţiei interogative descarcă zeci de posibile răspunsuri! Alerg şi construiesc interogaţii despre cer, apă, ocean, soare şi clipe şi mi se pare, nu ştiu cum, că marea rotire a lumii se micşorează în gestul meu interogativ, asemeni unui ecosistem mărunt, dependent de marele recif numit viaţă.

timpanul lui Beethoven

Simfoniile mărunte, învelite în cojile simplităţii zilnice, nasc marile capodopere. Maestrul ştia lucrul acesta şi aduna în simpatie tot felul de borcane ciudate, în care depozita impresii, senzaţii de teama amneziei. Se visa în mijlocul unei simfonii, rotind furtuna sonoră în mijlocul lumii, printre perechile de zei plimbăreţi. Şi spaima se hiperboliza, atunci când o notă de pian o lua razna. Maestrul apăsa clapa, în Mi bemol, de 80 de ori, cu ciudă, de parcă ar fi dorit să instituie o pedeapsă crâncenă, o penitenţă pentru revoluţia anarhică a clipelor de graţie, ce urmau la pas mărunt, umbra geniului său.

cum se mai întorc paginile

Între două cărţi cu suflet distinct, trecerea se face pe o punte subţire, într-o unitate de timp relativă. Dacă ai dispoziţia necesară, întorci o nouă filă, la vânătoare de substanţe indicibile. Dacă nu, paginile rămân neîntoarse, căci substanţa lor eşti tu, multiplicat în sute de faţete ale realităţii. Şi-atunci mi-a venit ideea personalităţii personajului. Cât din ceea ce reprezintă acesta în spaţiul ficţiunii, prinde viaţă, capăta reprezentare prin lectură? I-ar trebui cititorului o pereche de pantofi narativi să înţeleagă personalitatea eroului său, la întorsul paginii, printre evenimente şi descrieri.

fragmente din romanul cu nume de blog

Rutina zilelor săpa în albia călduţă a stărilor de indiferenţă măcinând golul dintre mine şi ceilalţi. Noaptea însă aprindeam toate vieiozele din cameră şi ieşeam în stradă să înving întunericul. Întorceam capul uimit spre casa cu numărul 14, împrejmuită cu gard verde şi poartă de lemn de stejar. Şi-atunci eram fericit şi generos cu mine însumi, dăruindu-mi întreaga satisfacţie a triumfului asupra serilor de melancolie imbecilă. Venise un vânt rece din nord şi nu mai puteam deschide ferestrele. În bibliotecă era bine. Braţul albastru al Simonei se încolăcea de visele mele, umflându-se ca un fluviu îngheţat şi adânc. Gura ei mirosea a levănţică iar pielea strălucea. Nu mă lăsa să întorc capul în prezenţa ei şoptită. Atunci închideam ochii şi ascultam foşnetul rochiei, şi cântecul până mă trezeam din somn. Alteori tâmpla ei se lipea strâns de a mea şi unghiile, nefiresc de ascuţite, se înfingeau în părul meu.Vroiam să zâmbesc dar inutilitatea gestului era atât de mare încât renunţam. Simone, sunt convins că recupera fiecare gând, pentru că, în clipa imediat următoare, cu o mişcare înceată îmi pecetluia buzele, îmi lua capul în mâini şi îmi apasă bulbii ochilor cu degetele moi. Apoi mă adormea aşezându-mi sub fruntea căzută o palmă sau un un braţ dezgolit. Mă trezeam spre dimineaţă cu ochii apoşi, privind calea către poarta casei cu verandă, apoi către stradă şi către cer.

muzeul figurilor de ceară

Dacă la intrare eşti surprins, năucit de culoarea literelor de pe afiş, dincolo, în încăperea labirint a muzeului, lucrurile primesc o fascinantă utilitate. Întotdeauna, atunci când un obiect sau o imagine frizează viaţa, e sigur o chestiune de utilitate. Până acum viaţa, în interiorul coordonat al începutului şi sfârşitului, semăna cu o idee, aliniată consecvent în plutonul unor noţiuni abstracte de tipul filosofiei, al libertăţii sau eternităţii, să zicem. Într-un muzeu viaţa caută să-şi trădeze prezenţa, să vorbească şi, mai ales, să convingă, să arate că nu s-a trecut în zadar, prin praful cel de-o vârstă cu bocancii voyageurului. Un muzeu al figurilor de ceară e o idee stearpă, fiindcă lungeşte în lentilele absenţei fizice, trupuri şi chipuri efemere. Cum aş putea să înţeleg zâmbetul lui Voltaire, altfel decât citindu-i cărţile? Chipul lui de ceară mă înspăimântă şi îmi topeşte, la focul reflecţiei, orice încercare de apropiere şi acceptare a spiritului său...

orar de zbor

Am uitat să vorbesc despre orarul de zbor! Cum intri pe culoarul proaspăt vopsit în Aéroport de la Ville, indicatoarele te îndrumă, insistent, către zona info, în care eşti rugat respectuos să te conformezi regulamentului. Zumzetul civilizat al aerogării este spart în câteva locuri, răsuflând aerul prin supape de zgomot. Cu siguranţă, pasagerii care se îmbarcă spre marele EST, ori niscavai africani zurbagii!... mi-am zis. Nu era aşa! Noul orar de zbor se afişase pentru 20 de secunde, pe marele ecran cu mărgele lichide, roşii, deasupra capetelor tuturor. A fost de-ajuns! Unii au văzut şi au început să ţipe! Alţii au pus mâna pe bagajele de cală şi s-au îngrămădit la punctele de control. Doi bătrâni şi-au aruncat bastoanele şi au întins pasul de parcă ar fi jucat , până atunci, o piesă de teatru! Într-un final, conducerea aeroportului şi-a cerut scuze. Se întâmplase ca operatorul de reţea să încarce în memoria electronică a panoului-afisier noile date,ce urmau să modifice, treptat, orarul de zbor. Şi-atunci mi-am amintit de lecţia "dacă e musai, trebuie să se întâmple taman acum".

poveste cu oameni mari

Ieri, în jurul orei 16.00, toată lumea citea. Femeia de serviciu de pe casa scării se oprise din lucru, aşezase mopul şi mănuşile lângă balustradă şi acum, bine mersi, citea o broşură de magazin. Mai jos, la intrare, vecina de la doi era, cât pe ce, să se împiedice, cu ochii aţintiţi într-un volum copertat şi stufos. În stradă, deşi cerul mohorât împrăştia indiferenţă, oamenii deveniseră cititori pasionaţi. Nu conta unde! Metroul şi staţiile de autobuz erau îmbălsămate în foi tipărite şi tăcere. La semafoare, maşinile opriseră şi parbrizele lăsau vederii un chip adâncit care, la un interval de câteva minute, îşi schimba atitudinea: e clar, se poate înţelege că a mai fost întoarsă o pagină! Cel mai neobişnuit loc de lectură era, cu siguranţă, piaţa. Vânzătorii doseau cărţile pe sub tarabe şi nu răspundeau la solicitările cumpărătorului. Unii erau atât de absorbiţi, încât aşezaseră la loc de vedere o pancardă în care se putea citi de la distanţă: please do not disturb. Aş mai fi stat să observ câteva ciudăţenii de acest fel! Chiar aş fi fost atras de ideea de a vedea ce se întâmplă pe stadion, de pildă!... Telefonul a sunat şi vocea prietenului N.C. începuse o altă poveste, unde se făcea că toţi oamenii din oraş se iubeau, ....ceva cu sentimente şi ploi de martie, ca în filmele franceze. O altă poveste cu oameni mari, mi-am zis...

dunga sonoră şi Antonio Vivaldi

Maestrul îşi citeşte azi corespondenţa.Scrisorile (numeroase) abia au sosit în cătunul deszăpezit, printre lanurile de genţiene şi vorbesc despre aniversarea unui spirit rotund.Bătrânul şi-a spălat chipul într-un bol cu apă îngheţată, apoi a ieşit în poiană să privească cerul. Arborii se răsucesc suprarealist în trupuri de violoncel, iar braţul invizibil al inspiraţiei îngăduie arcuşului să alunece. E iarăşi dimineaţă.E din nou primăvară.El, maestrul, e dimineaţa şi primăvara acestei clipe.

Spring from Detlef Hegert on Vimeo.

un mănunchi de clipe parfumate

Aşa căuta să-şi vândă marfa neguţătorul de suveniruri. Sintagma era strigată în plină piaţă, dar trecătorii zâmbeau şi treceau indiferenţi. Câte unul mai privea curios cărţile poştale adunate în ghemul de culori, acolo, pe tarabă şi ridica, neputincios, din umeri. Nu că preţul ar fi fost prea mare! Ideea clipelor parfumate era o invenţie supărătoare şi o variantă ruşinoasă de kitch. Cine ar putea spune cum ar arăta un buchet de clipe parfumate? Poate minuscul sau, dimpotrivă, imens cât o grădină publică, în care toţi orăşenii se întâlnesc să-şi reamintească ultimul joc de şah sau ultima iubire.

o babă, două babe...

Hai să ne aşezăm pe scara de la intrare. Uite, ţi-am făcut şi praştia cu gumă latex, iar provizia de pietricele de rău e a ta. Ţi-o dărui! În soare, am omis să-ţi spun, am ascuns două seminţe de bucurie albă. Sper să răsară ceva în două săptămâni, pentru că altfel nu-mi pot ţine promisiunea. Cine m-a pus să visez la cărarea de munte, fără să am în picioare bocancii potriviţi? Eiii...vom vedea soluţia la urma urmei. Să învăţăm, până atunci, ceva din ciorăvăiala babelor de martie. Pe care o alegi? Au început deja să defileze, cu toiagul zgomotos, trântit de asfalt. Ascultă şi numără cuminte: o babă, două babe...până ce primăvara te va mătura înapoi, în cutia ei de fard.

mărţişoare