poveste cu oameni mari

Ieri, în jurul orei 16.00, toată lumea citea. Femeia de serviciu de pe casa scării se oprise din lucru, aşezase mopul şi mănuşile lângă balustradă şi acum, bine mersi, citea o broşură de magazin. Mai jos, la intrare, vecina de la doi era, cât pe ce, să se împiedice, cu ochii aţintiţi într-un volum copertat şi stufos. În stradă, deşi cerul mohorât împrăştia indiferenţă, oamenii deveniseră cititori pasionaţi. Nu conta unde! Metroul şi staţiile de autobuz erau îmbălsămate în foi tipărite şi tăcere. La semafoare, maşinile opriseră şi parbrizele lăsau vederii un chip adâncit care, la un interval de câteva minute, îşi schimba atitudinea: e clar, se poate înţelege că a mai fost întoarsă o pagină! Cel mai neobişnuit loc de lectură era, cu siguranţă, piaţa. Vânzătorii doseau cărţile pe sub tarabe şi nu răspundeau la solicitările cumpărătorului. Unii erau atât de absorbiţi, încât aşezaseră la loc de vedere o pancardă în care se putea citi de la distanţă: please do not disturb. Aş mai fi stat să observ câteva ciudăţenii de acest fel! Chiar aş fi fost atras de ideea de a vedea ce se întâmplă pe stadion, de pildă!... Telefonul a sunat şi vocea prietenului N.C. începuse o altă poveste, unde se făcea că toţi oamenii din oraş se iubeau, ....ceva cu sentimente şi ploi de martie, ca în filmele franceze. O altă poveste cu oameni mari, mi-am zis...