muzeul figurilor de ceară

Dacă la intrare eşti surprins, năucit de culoarea literelor de pe afiş, dincolo, în încăperea labirint a muzeului, lucrurile primesc o fascinantă utilitate. Întotdeauna, atunci când un obiect sau o imagine frizează viaţa, e sigur o chestiune de utilitate. Până acum viaţa, în interiorul coordonat al începutului şi sfârşitului, semăna cu o idee, aliniată consecvent în plutonul unor noţiuni abstracte de tipul filosofiei, al libertăţii sau eternităţii, să zicem. Într-un muzeu viaţa caută să-şi trădeze prezenţa, să vorbească şi, mai ales, să convingă, să arate că nu s-a trecut în zadar, prin praful cel de-o vârstă cu bocancii voyageurului. Un muzeu al figurilor de ceară e o idee stearpă, fiindcă lungeşte în lentilele absenţei fizice, trupuri şi chipuri efemere. Cum aş putea să înţeleg zâmbetul lui Voltaire, altfel decât citindu-i cărţile? Chipul lui de ceară mă înspăimântă şi îmi topeşte, la focul reflecţiei, orice încercare de apropiere şi acceptare a spiritului său...

orar de zbor

Am uitat să vorbesc despre orarul de zbor! Cum intri pe culoarul proaspăt vopsit în Aéroport de la Ville, indicatoarele te îndrumă, insistent, către zona info, în care eşti rugat respectuos să te conformezi regulamentului. Zumzetul civilizat al aerogării este spart în câteva locuri, răsuflând aerul prin supape de zgomot. Cu siguranţă, pasagerii care se îmbarcă spre marele EST, ori niscavai africani zurbagii!... mi-am zis. Nu era aşa! Noul orar de zbor se afişase pentru 20 de secunde, pe marele ecran cu mărgele lichide, roşii, deasupra capetelor tuturor. A fost de-ajuns! Unii au văzut şi au început să ţipe! Alţii au pus mâna pe bagajele de cală şi s-au îngrămădit la punctele de control. Doi bătrâni şi-au aruncat bastoanele şi au întins pasul de parcă ar fi jucat , până atunci, o piesă de teatru! Într-un final, conducerea aeroportului şi-a cerut scuze. Se întâmplase ca operatorul de reţea să încarce în memoria electronică a panoului-afisier noile date,ce urmau să modifice, treptat, orarul de zbor. Şi-atunci mi-am amintit de lecţia "dacă e musai, trebuie să se întâmple taman acum".

poveste cu oameni mari

Ieri, în jurul orei 16.00, toată lumea citea. Femeia de serviciu de pe casa scării se oprise din lucru, aşezase mopul şi mănuşile lângă balustradă şi acum, bine mersi, citea o broşură de magazin. Mai jos, la intrare, vecina de la doi era, cât pe ce, să se împiedice, cu ochii aţintiţi într-un volum copertat şi stufos. În stradă, deşi cerul mohorât împrăştia indiferenţă, oamenii deveniseră cititori pasionaţi. Nu conta unde! Metroul şi staţiile de autobuz erau îmbălsămate în foi tipărite şi tăcere. La semafoare, maşinile opriseră şi parbrizele lăsau vederii un chip adâncit care, la un interval de câteva minute, îşi schimba atitudinea: e clar, se poate înţelege că a mai fost întoarsă o pagină! Cel mai neobişnuit loc de lectură era, cu siguranţă, piaţa. Vânzătorii doseau cărţile pe sub tarabe şi nu răspundeau la solicitările cumpărătorului. Unii erau atât de absorbiţi, încât aşezaseră la loc de vedere o pancardă în care se putea citi de la distanţă: please do not disturb. Aş mai fi stat să observ câteva ciudăţenii de acest fel! Chiar aş fi fost atras de ideea de a vedea ce se întâmplă pe stadion, de pildă!... Telefonul a sunat şi vocea prietenului N.C. începuse o altă poveste, unde se făcea că toţi oamenii din oraş se iubeau, ....ceva cu sentimente şi ploi de martie, ca în filmele franceze. O altă poveste cu oameni mari, mi-am zis...

dunga sonoră şi Antonio Vivaldi

Maestrul îşi citeşte azi corespondenţa.Scrisorile (numeroase) abia au sosit în cătunul deszăpezit, printre lanurile de genţiene şi vorbesc despre aniversarea unui spirit rotund.Bătrânul şi-a spălat chipul într-un bol cu apă îngheţată, apoi a ieşit în poiană să privească cerul. Arborii se răsucesc suprarealist în trupuri de violoncel, iar braţul invizibil al inspiraţiei îngăduie arcuşului să alunece. E iarăşi dimineaţă.E din nou primăvară.El, maestrul, e dimineaţa şi primăvara acestei clipe.

Spring from Detlef Hegert on Vimeo.

un mănunchi de clipe parfumate

Aşa căuta să-şi vândă marfa neguţătorul de suveniruri. Sintagma era strigată în plină piaţă, dar trecătorii zâmbeau şi treceau indiferenţi. Câte unul mai privea curios cărţile poştale adunate în ghemul de culori, acolo, pe tarabă şi ridica, neputincios, din umeri. Nu că preţul ar fi fost prea mare! Ideea clipelor parfumate era o invenţie supărătoare şi o variantă ruşinoasă de kitch. Cine ar putea spune cum ar arăta un buchet de clipe parfumate? Poate minuscul sau, dimpotrivă, imens cât o grădină publică, în care toţi orăşenii se întâlnesc să-şi reamintească ultimul joc de şah sau ultima iubire.

o babă, două babe...

Hai să ne aşezăm pe scara de la intrare. Uite, ţi-am făcut şi praştia cu gumă latex, iar provizia de pietricele de rău e a ta. Ţi-o dărui! În soare, am omis să-ţi spun, am ascuns două seminţe de bucurie albă. Sper să răsară ceva în două săptămâni, pentru că altfel nu-mi pot ţine promisiunea. Cine m-a pus să visez la cărarea de munte, fără să am în picioare bocancii potriviţi? Eiii...vom vedea soluţia la urma urmei. Să învăţăm, până atunci, ceva din ciorăvăiala babelor de martie. Pe care o alegi? Au început deja să defileze, cu toiagul zgomotos, trântit de asfalt. Ascultă şi numără cuminte: o babă, două babe...până ce primăvara te va mătura înapoi, în cutia ei de fard.

mărţişoare