Vântul nu mai contenea de astă noapte. Eu închinam un pahar de vin roşu. Ultima oară o văzusem în aeroport. Flanelul albastru zvâcnea dintr-un popor de mantouri gri, adunate să conducă ori să întâmpine călători. M-am apropiat. Deasupra noastră tocmai decola un Jet Air spre oraşul de gheaţă , iar eu i-am ferit fruntea de o mângâiere absurdă. Respira fierbinte, îmi cauta mâinile, pentru ca, în minutul următor, să-mi spună, abia perceptibil,… drum bun. Intram în infinitul ei cu o zare de melancolii. Ale mele, solitare şi încăpăţânate... Se opreau peste o lună amară, modelând-o într-o taină de jurnal. Apoi mi-a făcut semn să privesc pista aeroportului. Zăpada se umfla în aşternuturi de vânt...se lăsa măturată şi apoi din nou se cuminţea.
