script

C'est comme ça.
Les épaules sautaient de leur verticalité pour tracer les bords
d'une histoire humiliée .
Les grandes espaces vides couronnées de solitude,
titubant dans leur genèse, penche.
C'est comme ça que l'histoire s'écrit.

Când uitarea desenează un șotron pe asfaltul încins....

Obiectele se împleteau în privirile admirative ale tuturor şi se diferenţiau prin forma şi culoare. Prima segrega utilitatea de frumos, a doua (culoarea) promova nobleţea, istorisind poveşti despre cuiburile de humă ale fiinţării. Culori reci, culori calde… Acest refren îl rostea, odată, un negustor, pe străzile prăfuite ale unui târg, în vreme de secetă. Oamenii scoteau capul prin ferestrele de lut şi trestie cu muţenie curioasă şi priveau chipul ridat de soare al neguţătorului de postavuri. Culori calde, culori reci…strălucea şi vocea lui subţire, la concurenţă cu vocea muezinului din minaret. Nimeni însă nu coborâse să cumpere un centimetru de pânză, chiar dacă din şaretă se vedeau capetele viu colorate ale vălătucilor. Totuşi, o fetiţă desculţă venise în întâmpinarea lui, oferindu-i o ulcică de apă în schimbul unei năframe albastre. Negustorul bău, însetat şi grăbit, apă dar de găsit năframa albastră în mulţimea de mărfuri , nici vorbă. Încercă să o răsplătească pe fetiţă cu un şal, apoi cu un batic sidefiu. Fetiţa ceruse, însă, o năframă albastră şi cu privirea ţintită îl implora pe omul din faţă să-şi ţină cuvântul dat. Negustorul plecă, ridicând din umeri, enervat de încăpăţânarea copilului. Şi de atunci negustorul nostru nu mai suporta să i se vorbească de această culoare. Ba mai mult, renunţase la toate materialele care puteau să-i amintească de ochii copilei. Însă, într-o zi de vară, într-un târg prăfuit, la vreme de secetă, dintr-o casă răcoroasă de lut și trestie a ieşit o fetiţă desculţă, oferindu-i o ulcică de apă, în schimbul unei năframe albastre. Negustorul însetat trăia neputinţa unui déja vu, aşa că se eschivă, refuzând apa şi porni pe drumul către următorul târg prăfuit. Şi povestea ar mai fi putut continua, dacă muezinul transpirat nu ar fi anunţat a doua zi în moschee că, pe drumul de întoarcere, a văzut trupul imobil al unui neguţător, cu ochii aţintiţi spre cer şi cu un zâmbet mulţumit, întins pe chip, ca o năframă albastră.

Dedans...

Cerul e închis de aproape o săptămână. Și la propriu și la figurat. Inventez obiceiuri și ies în oraș oricât de des pot. Iarna aceasta nu se va mai întoarce și eu n-am văzut nimic. Port cu mine același mantou cenușiu și mă pierd pe străzi absorbit. Vitrinele, puternic luminate trezesc în unghiuri de memorie imaginea Occidentului visat la 20 de ani. Obiectele sunt clare pe Avenue Louise, atât de palpabile încât îmi vine să nu mai respir și să mă complac într-o nemișcată eternitate pe care, trebuie să o recunosc, mi-o inventez cu grație. Nu mai sunt eu demult iar umbra mea se lasă topită în stații de metrou, în autobuze prin care oamenii nu se privesc niciodată unii pe alții, sub porțile teatrale ale hotelurilor din care țâșnesc turiști debusolați. Seara e un lux pentru ei, pentru mine doar un mod de a fi. Lumea se îmbracă în ținută de gală, somnul utopic al sfârșitului de zi e departe, agațat de blocuri și periferii. Aici și acum mi se dăruie momentul sub forma calcinată a unei prezențe pe care ezit sa o numesc de teamă să nu o distrug. Totuși mă complac și mă amestec cu ei pentru a înțelege. Nu mi se par diferiți de mine dar știu cât de diferit se obosesc în a trăi.

Point, virgule....

L’utilité de ma boîte aux lettres poussait dans le cercle du quotidien les obsessions d’une profonde cohabitation entre les jours qui vont consommer l’illusion du va-et-vient. Au milieu du boulevard le point de poste faisait une visage métaphorique laissant à l’imagination les inductions d’un rêve malade. Question d’attente, question de départ d’un aéroport invisible vers un nid de plumes qui s’imprégnait de l’espoir dans les petits coquillages des lettres. On juge commodément la nouveauté des pensées et des gestes plus convainquent envers les attentes. Mais le destinataire restait encore couché sous le toit de la silence qui poussa ses vieux quartiers au cœur de l’automne. Robert était un nom poussiéreux sans substance qui traînait la promesse d’une époque équivoque de plus en plus crédible. Ces temps-ci avaient l’air volontaire et passager qui avait mené jusqu’un bout insuffisant mes peurs et mes frustrations. Certainement je ne pourrais pas lui écrire que des lettres vides, avec des mots sans étincelles, sans dénominations raisonnables. Pourtant je me mis à écrire. De toutes mes forces je m’opposerai à la fuite des heures. Je tirerai les bornes de l’abîme vers une autre circonstance plus familière sinon plus domestique. L’équation devra jalonner, enfin, le centre. Un jour, j’ai reçu une première lettre. Son enveloppe d’une blancheur irréelle était noirci par les traces de la cachette de poste juste au dessous de l’adresse du destinataire. C’était mon adresse marquée là-bas. Oui, en vérité, c’était la mansarde de la Rue des Provinces. Les mains tremblantes j’arrachai les deux coins du petit rectangle de papier, étouffé comme sous la pression d’un poids insupportable, en plongeant dans la lecture.