Întreaga zi începuse să semene cu un bâlci colorat, în care toate ceasurile se opriseră deodată. Oamenii continuau să-și miște membrele dezarticulat, aproape suprarealist, obosind gândul în ofensiva lui obsesională prin cotidian. Mi se păreau minuscule, ilizibile, vorbele adresateîin vecinatatea auditivă, în plină stradă, pe palierul imobilului sau în stația de autobuz. Mă imaginam neputincios purtând o gușă de carton care imi urca vorbele și le ancora în bule albe, in fața celorlalți. Ridicol. Într-atât de ridicol încât dacă aș fi mișcat capul într-o parte sau alta riscam să mă prăbușesc peste zecile de cuvinte care țâșneau ca dintr-un dițtionar fără noimă. Aș fi fost înconjurat de o mână de trecători care mi-ar fi luat pulsul în așteptare și, odată ridicat de pe sol, de neunde, maturătorii dimineți s-ar fi ivit cu smocurile lor de rachită să adune mizeria, să șteargă urma cât mai repede și cât mai eficient.
În buzunarul de la piept Fido păstra un plic verde, pe care îl sigilase cu atenție. Poate că ora trecuse pe neobservate și comise gestul de a mâzgăli pe hartia alba cu un ranjet victorios, oprindu-se la fiecare virgula, apasand punctul cu varful unui pix de proasta calitate, din cele care se vand cu duzina pe platforma comerciala din marginea orasului. Dupa ce terminase cele cateva fraze, hotari sa nu mai revina, sa nu agate porti de indulgenta pe un cer si asa inegurat si, ca atare, i se paru lipsit de demnitate un PS la sfarsit. ( Unde nu e stil cadranele orgolioase ale timpului rotesc individul in melancolia aceleiasi clipe, iar si iar ). Hartia fusese impaturita pe cele patru muchii si fusese indesata in locul ei genuin cu nepasarea unei mecanici de papusar. Fido ar fi inclinat capul in directia vantului care staruia in racoare diminetii si mici broboane de ploaie ar fi inceput sa se aseze pe geanta ponosita din umar. Cum altfel ar fi aratat Fido la ora aceea de toamna tarzie, asteptari umplute cu inchipuiri, aprope de mina mea vioaie si curioasa din care ii decantam prietenia. Jocul incepuse si tiuitul putenic al unui arbitru holografic se izbea de timpane dandu-mi fiori. Oare cate ore petrecuse cu Robert in alcatuirea arhitecturii, se pusesera de acord sa se distruga reciproc, negandu-se de dragul masochismului rebarbativ? A nuuu...asta nu putea fi posibil pentru simplul fapt ca toate frazele din lume care puteau trece prin capul lor sfarseau intr-o logica impecabila, rezistau la capitolul solutii de moment in cea mai crunta forma de abstractizare. O cauza stimula un efect si nu gaseam explicatia inceputului, trezindu-ma buimac in posibilitatea de a lamuri imposibilul.
