timiditate

Nu e de scos capul în lume, gândea M-me Bovary, mestecându-şi lent ceaiul de tei, turnat în căniţe de porţelan. Aşa făcea de fiecare dată. Mai umplea o ceşcuţă şi o aşeza în faţă, lângă a sa, direct pe lemnul lăcuit al mesei. Dar musafirul nu mai ajungea la ceasul când ceaiul se serveşte în salon. Nici salonul nu fusese primenit să poată primi musafiri, aşa că amintirea Emmei a început să toarcă leneş ca o pisică. Pânze moi, ireale, cu fibră nevăzută, peste mâini transparente, surde, lângă ferestrele deschise spre gutuile coapte din grădină. Şi, în miezul acesta de aşteptare vie, năvălise în gara pustie a zilei un oftat adânc. Deasupra micului ei creştet acoperit cu bonetă, peste serviciul de porţelan, din aburul timid al ceaiului s-a ridicat un semn de întrebare morocănos, ca o lumină de noiembrie.