Când ai pumnul de vise împăturit şi adunat în buzunarul de la piept, ar fi bine să -l păstrezi un timp. Nu se ştie când îţi va fi de folos! Mie mi-a fost, în astă seară, pe falezele îngheţate ale Mării Nordului, printre oameni tăcuţi şi cafenele paisibile, care dau în ţărm, direct, către nisipul amestecat cu zăpadă. Pescăruşii arămii, cu ciocul caraghios şi ţipat ironic se chemau în zona veche a oraşului, printre obloane de lemn şi răchită. La intrarea în port, lângă o bicicletă părăsită, săreau, dintr-o bucată de marmură neagră, versurile albe ale imnului închinat marinarilor. Ridicai privirea către ceaţa criogenică şi zării luminile feriboat-ului, apoi urletul straniu al sirenei începuse să agaseze timpanul ca în paginile lui Dickens. Şi uite cum un astfel de context poate să crească neutre proiecţii, aproape livreşti, incredibil de literare, fără să mă oblige să întorc privirea spre ţara de origine. Peste umărul meu, cineva mă întrebase dacă am habar de sensul termenului snobism. Nu i-am răspuns, motivând frigul pătrunzător, printr-o strângere din umeri.
