Strada mea

Alături de staţia mea de metrou, în fiecare dimineaţă, înfloresc tălpile de aer ale iluziei de a fi interior altora.Ce înseamnă asta? Simplu. O scaldă temerară într-o apă de munte, într-o zi caniculară, când femeile metropolei poartă albe năframe şi vând epitete la fiecare bătaie de clopot. Simplu. E o alee străfulgerată de reclame demodate, într-un parc cu nume rotund de cifră. Alături de staţia de metrou, în fiecare dimineaţă, salută un rege, atât de sobru, încât scutură cu o simpla rotire a mantiei toate privirile trecătorilor spre pământ, împotriva dialogurilor posibile din această stradă cu nume de celebru fizician.

Jurnalul ca literatură

Alături de autobiografie, memorialul organizează şi el momente în timp. Jurnalul, însă, le descompune, fiind atras de reflecţii, de cotidian şi amănunt. La rândul lor, amintirea şi reportajul ating cel mai înalt grad de literaritate în spaţiul literaturii subiective, constituind în mod concret expresia stilistică a celui care scrie despre sine sau despre lucrurile şi oamenii cu care intră în contact. Memorialul şi scrierea autobiografică fac uz de un tipar convenţional, disciplinând materia care compune o viaţă. Scriindu-şi amintirile, autorul apelează la o memorie selectivă, pentru că subiectul „compunerii" se concentrează pe reconstruirea unui timp, a unei lumi sau a unei stări anume.
Insistăm pe diferenţierea dintre autobiografie şi jurnal, dat fiind faptul că, multă vreme, au fost confundate în spaţiul aceleiaşi „retorici a mărturisirilor". Philippe Lejeune fixează trăsăturile autobiografiei în raport cu jurnalul intim, urmărind o serie de repere, dintre care vom discuta doar trei, importante şi pentru justificarea literarităţii acestor tipuri de texte: (a) cum se explică identitatea naratorului şi a personajului în ambele tipuri „autobiografice"; (b) cît de reală este scrierea la persoana întâi; (c) problema autenticităţii.

Poeticianul francez stabileşte o serie de „axiome" de la care pleacă în demonstraţie. În primul rând, într-un text (literar), eu (moi) nu se poate construi fără tu (destinataire), în al doilea rând un autor nu este o persoană gramaticală, ci una care scrie şi publică (ipostază conştientizată a eului), în fine, între autor (ca persoană reală şi producător al discursului), funcţionând de pe poziţia unui „homme de plume" şi cititor se interpune textul susceptibil de o dublă reprezentare: auctorială şi de lectură. Autobiografia, memorialul, amintirea, spre deosebire de jurnalul (intim) inconsecvent cu orientarea sa spre public, „sunt moduri de lectură, înainte de a fi tipuri de scriere" .Philippe Lejeune introduce noţiunea de „pact autobiografic" (al autorului cu sine), prin care textului îi este atribuită o identitate generică, de titlu, preexistând lecturii: jurnal intim, epistolar, autobiografie, roman personal etc. Astfel, o autobiografie poate fi un „Buildungsroman" reuşit, iar un jurnal, o reprezentare lirică a unui fapt conştiinţă.

Lettres à Ms. Raffin 2 ème

Cher ami, ma letrre se bâtie cette fois ci sur la question de la beauté dans l’optique de l’enfance.On dit que chacun d’entre nous fait de cette époque un réservoir sacre de ressources, et se remarque par la puissance de convaincre notre esprit d’un besoin d’être beau devant les autres, devant Dieu et même devant nous même. Bien sur, on parle de l’enfance au passe mais ça fait de cette image la force de la reflexivite.Parfois est-il nécessaire de me dire en chuchotant que nous sommes encore des enfants et que notre image renversée est celle d’un petit enfant qui mange une pomme a cote d’une route avec des passants invisible. Je veux dire que la beauté de l’enfance est celle de regarder et de connaître. Je me rappelle mes vacances a la campagne, pendant les soirées moldaves ou je regardais les paysans, qui,dans leur simplicité épuisée a la fin d’un jour de travail, me regardait et me disaient des yeux que je suis infinement plus heureux a cause de la manque des responsabilités. J’étais tout petit et j’aimais bien regarder le soleil couchant parmi les nouages dans un silence profond et calme. Aucun bruit ne pouvait me détourner de mes échos rigolages envers ce monde. J’avais la puissance de contrôler la finalité de chaque sens car je communiquais à l’aide des images. Simple et sans faute ! Est-ce que nous pouvons faire ça à l’age mur ? Je crois que oui, a condition d’être sincère et de reconnaître que nous sommes pris dans le piège du quotidien ! En revenant a l’image de mon enfance je me rends compte que la beauté était plus proche de mes perception qu’aujourd’hui car la vitesse de comprendre les choses était plus lente et réduite a quelques détails : la lumière, l’été et les paroles de ma grand-mère. Parfois, le monde, dans mon horizon d’attente était décompose en morceaux de certitude car j’étais, enfin, en mesure de comprendre. Quoi pourrait emprunter le sens de la beauté ? C’était probablement la conviction que j’étais au commencement de ma vie, qu’il y a beaucoup de choses qui devraient se passer dans un futur proche ou éloigne ? Je ne peux pas répondre ici, mêle dans mes 33 années, donc 33 stars passes chaque fois differemment.J’aime penser que la beauté de l’enfance était inconsciente mais tangible comme un rayon de soleil sur la peau.Au fur et au mesure que les années passaient les « certitudes simples » commençaient se reconvertir en souvenirs et m’ont fourni une autre miroir de la beauté, plus théorique et plus glacée. J’ai encore la peur de ne pas faire de mon enfance la beauté d’un livre car c’est plus personnel de parler de choses destinées d’être senties faces à la communication insipide. Alors, je me suis habitue a ne pas penser a moi et de considérer la beauté comme un cadeau a offrir dans la fête de l’existence parmi les idées. C’est comme dans l’histoire avec la petite fille, qui m’a donne une goutte de sincérité et d’espoir. Voici l’histoire !

Old mouvie effect

Ca de atatea seri, mi se pare ciudat sa strabat aceeasi strada plina
De vant si umbra,
Decupand oamenii cu acelasi neobosit cutter….
Mai am o luna galbena, pe care am gasit-o intr-o melodie de jazz,
Si daca as pune-o pe strada pe care ma plimb,
Te-as intalni probabil….
Ca de atatea seri, mi se pare ciudat sa mai rad
Sub acelasi arbore nins si disperat,
Decupand zambetul tau albastru, cu acelasi neobosit cutter.

Închinare

Fotografia ta rece de-atata alb
Capitoneaza orchestre de roua sub pleoapa
cuvintelor speriate de aleile parcului….
Ridica bratul din zapada si picteaza cu aratatorul
Inca odata,
Timpul ala de cafea, langa statuia de marmura a scriitorului
Cu mustatile ninse de atata tacere,
Ca sa inteleg….ca sa inteleg.
Apoi inchina vinul din bratele anilor tai
Cu drag pentru mine.

Eschatologie

Aseară, luminile de fildeş s-au prabuşit
În arcul de ceară al lunilor,
Lasând în palmele tale cearcăne şi vocale cu gust de zmeură.
Privirea ta mi-a răstignit tâmpla şi m-a facut să fiu lângă tine,
Doar în fotografia din timpul întins pe divan…
Ţi-am zâmbit amar….tu răsădeai seminţe într-o primăvară egoistă,
Iar iubirea mea te-a întrebat încă odată,
Din oglinda vrajită,
Cât e ceasul…

Lettres à Ms.Raffin

Mon cher ami, bienvenu dans ma lettre pleine de silence. Ce n’est pas une manière de m’excuser parce que l’architecture de mes paroles semble être rédigée de cette matière assez dissipante et fascinante en même temps. Oui, j’ai eu besoin de silence pour vous parler a haute voix de la beauté et du sens agile de l’amitié ! Vous pensez, probablement à un commencement ex abrupto mais je préfère vous raconter une histoire de mes moments vifs. Dans mes promenades journalières sur les boulevards de moi-même je cherche chaque soir une réponse à la question du devenir, en tant que esprit et destin. Il s’agit d’un jeune homme qui se promène dans les rues du « grand est » dans le brouillard de la manque d’identité qui refuse la liberté du groupe en faveur de la liberté du reve, d’ailleurs plus férme et plus juste pour un destin. Dans ma logue promenade dans les rues du quartier des ouvriers, à coté de ma résidence, j’ai trouve une réponse qui m’a frappe. Plus exactement, j’ai trouve le regard d’un vieux clochard, avec la barbe blanche qui avait l’allure, par sa présence, d’un comptable de vie. Sa figure au milieu de la rue était en mesure de me dire un bonjour personnel car il me regardait parmi la foule des passants. Il était assis la, moi j’étais debout, deconspiré, devant ses prières désespérées. Alors, il ne m’a dit que deux mots : « c’est Noel ! »
Dans un moment de révélation spontanée, j’ai eu l’impression que ses mots avaient la puissance de dire la grande vérité. Oui c’était Noel, c’était la mémoire de l’enfance et de la beauté qui décomposait en morceaux de noblesse le sens de la sacralité en moi ! J’étais en état d’ivresse en pensant aux concepts marqués comme philosophiques , au bord d’une pensée aléatoire. A ce moment là la neige a commencé a tomber sur la ville, sur les épaules de mon clochard et sur mes convictions.
Cher ami, la beauté est un triangle qui se dissipe en trois directions claires : la verité, la conscience et l’humanité. Ces trois concepts ont des définitions « chaudes », humaines qui intérèssent surtout le cœur en dépit du rationnement. Je sens, comme tous les autres qui n’ont pas le courage de reconnaître, je sens dans mon âme une guerre civile ! C’est un partage explicite entre « sujet » et « objet », entre la première personne et la troisième. Ainsi peut-on expliquer mon altruisme et ma sensibilité envers les choses et les êtres. Il faut être beau et bon pour arriver au sens de l’amitie. J’ai cherché la réponse juste dans mes chers livres. J’ai lu Proust, Dostoïevski, Faulkner ou Kafka et puis Celine.Et j’ai decouvert, helas, qu’il n’y a que l’homme qui compte dans cet univers, qui peut m’offrir “la grande idée ».C’est un peu frustrant de n’avoir pas une réponse théorique mais ca me donne la puissance de tressaillir pour chaque lumière qui s’allume dans les maisons de la mappemonde pendant la fête de Noel. Oui, je sais bien, le lyrisme n’est pas le bon choix pour une définition tangible a l’idée de l’amitié ! Mais (il y a toujours une porte ouverte par ce mot) on peut gagner de temps pour nous préparer pour les grands échos de nos traces dans la vie.
Cher ami, je pense que le la beauté doit être un miroir de glace pour l’orgueil de chaque âme, l’orgueil d’être admire et pris en considération a l’égard de l’existence individuelle. Moi, j’admets les effets de la beauté dans tout ce que je touche, parce ce que j’aime la vie et j’aime vivre. (conseil emprunté du livre de François Cheng). Pourtant, je pense bien, que la beauté n’est pas un principe égoïste car il doit parvenir de l’autre coté, de la part de ceux qui m’entourent. Cette idée a été assumée en 2000 au moment ou j’ai décide de chanter dans la chorale ! C’était, enfin, une résolution du destin qui m’a provoque a connaître les hommes de votre pays. Et voila, c’était la première définition de la beauté qui m’avait érige en juge. Même aujourd’hui, je ressens le sentiment d’avoir une maison stabile dans votre civilité, dans votre langue, et la manière de dire « amitié » est plus douce en français qu’en roumain. J’excuse encore une fois mon lyrisme mais c’est la verité qui peut faire de ma vie le spectacle de la signification. Je suis content de vous connaître parce que mes mots et mes pensées trouveront, dorénavant, un destinataire profond et juste. Je suis content que j’aie découvert en vous une âme qui s’accomplit par la beauté de l’écoute. Rien n’est au hasard, comme vous l’avez bien dit ! Il faut dire ça, car nous les gens , nous ne savons pas écouter les autres, par l’habitude de formuler toujours des questions sans réponses. Etre au milieu des choses c’est vivre en considération et respect pour la mémoire de notre identité, celle qui touche à la fin le sens de notre présence sur la terre, par rapport aux autres.

Despre sinele modern

Interpretarea pe care o dăm, uneori, timpului alunecă pe lăngă cauzele noastre pierdute, ori strafulgeră cu privirea celorlaţi oboseala şi plictisul. Cum de avem curajul să nuanţăm pe acorduri de certitudine şi să facem din griji mărunte simfonii? Este posibil, mi-am zis, pentru că distanţa dintre mine şi mine e invers proporţională cu înalţimea conului de reflecţiei al cuvântului în care te adăposteşti ca să poţi spera sau simţi. Nu cred că drumurile deconspirării sinelui, pline de spini şi revelaţii de opium, au finalitatea pe care ne-o imaginăm în comun, cu hainele strâmte ale rangului social, în care ne-am născut a doua oară prin educaţie. Intuiesc, însă, imensa ruşine de a nega calitatea nisipului din ciobul de sticlă în care ne admirăm cea mai mare parte a zilei. Uităm consecvent şi enervant ceea ce ar trebui să facem cu adevărat din urma noastră prin apa malului de râu, numit,eufemistic, cotidian. Şi-atunci mi-e mai bine să merg pe poduri în construcţie, rănindu-mi tălpile de pietre şi fier beton, fericit că pot ridica privirea spre cerul incredibil de albastru. Ar trebui să recunoaştem că minutarul ticăie doar pentru astfel de momente şi că ,de fapt, facem totul pentru a ajunge aici cu oportunitatea deformată de ironice zâmbete şi scuze. Să nu-mi spuneţi ca valoarea unei zile de job se calculează cu echerul topit al unei iluzii.Nu pot crede aşa ceva…

Despre lirismul maritim

Câţi dintre noi nu am asociat, ani la rând, ideea de vacanţă cu reprezentarea dulceagă a mării? Fenomenul aproape alchimic ne îmbată constiinţa şi dilată speranţele la gândul spaţiilor intinse ale deschiderii acvatice, peste care un rautacios divinarum făcea drumuri dus întors cu defectele şi calităţile noastre. Ajunşi pe ţărm, cu huruitul roţilor de tren în timpane şi cu berea rece lângă picior, ne oprim cu privirea ţintuită în albastru şi ne compleşim, rugător, de ineditul peisajului, până ce visul şi dorinţa se confirmă în realitate. Şi-atunci îngenunchem şi cufundăm palmele în nisipul mării, sub valurile care se sparg în vâltori de spumă. Serile se leagă arbitrar şi sărat de faleze şi lună,păşim şi cădem în lumina eu cu trupul obosit, fotografiem disperat un pescăruş sau o barcă eşuată apoi...tot la noi ajungem cu braţele deschise spre cel de lângă noi.
Dincolo de sfinţenia mării se înalţă persiflator indicele comercial cu tot ce are mai demoralizator aspectul financiar: cazare, pachet turistic, mic dejun inclus, plimbare cu ATV-ul, spectacol estival etc. Lista poate continua... Şi cu toate acestea marea aşa cum o vedem noi e suma mărilor interioare şi nu încetăm, în fiecare an să ne prezentăm bilanţul clipelor traite în absenţa ei, departe de ea, în munţi şi câmpii şi să promitem că vom reveni.

Paleoeuropenii

Europa ne-a primit cu braţele deschise dar cu amărăciunea capitalistului care priveşte către un nou angajat, într-o uzină cu regulamente interioare stricte şi conservatoare. Inima Europei bătea asimetric, în vara lui 2008, alimentând vital cele 30 de naţii, în turbionul diversităţii: portughezi, francezi,spanioli, italieni, polonezi, flamanzi, români, etc. Ultimii veniţi sunt şi primii stigmatizaţi din punctul de vedere al procesului de asimilare. Nu pentru că am fi venit cu tabieturi balcanice şi lumini particularizante pe stopurile de la Logan, ci pentru vina noastră de a spera într-o viaţă prosperă, în sfârsit ! Comunitatea de români din Bruxelles-Brabant adună la un loc cca 250 de membrii din care trei sferturi lucrează în construcţii, legal sau la negru. În cele 30 de zile de popas cultural, sustrase din buzunarul vacanţelor mele , am intrat în dialog cu doi dintre muncitorii veniţi încă din martie 2007 cu timiditatea celui care nu ştie ce să arate la controlul poliţiei de frontieră: cartea de identitate sau paşaportul. Domnul Adrian mi-a zâmbit complice, de parcă ar fi ghicit scopul prezenţei mele aici. Era ora şapte, în seara unei zile obişnuite de muncă, iar ochii săi odihniţi contrastau cu mâinile aspre.
Eu: Povesteşte-mi despre tine.
Adrian: Am 32 de ani şi sunt oneştean, sunt căsătorit, am doi copii, iar soţia lucrează în ţară. Am venit în martie 2007 aici, după ce, timp de 5 ani am lucrat ca maistru într-o rafinărie.Oamenii mă îndrăgeau şi m-au ales şef de sindicat.
Eu: De ce ai ales tocmai Blgia? Cunoşti limba?
Adrian: Aaaa păi să vezi... În ianuarie 2007 un amic plecat de mai mult timp mi-a propus să vin aici şi contra cost să imi facă rost de cazare, acte, lucru. Nu ştiu franceza...doar cât să mă descurc...
Eu: Şi cât ai plătit?
Adrian ( cu ezitare): în jur de 2000 de euro....dar am avut surpriza să primesc în schimb doar o cazare îngrămădită şi acte....
Eu: Bun şi .... de lucru ţi-ai găsit singur?
Adrian: Bineînţeles.Am vorbit cu băieţii mei români, cale de întors nu era, şi am căutat în construcţii printr-o agenţie „interim”.
Eu: Adică?
Adrian: O agenţie care se ocupă de repartiţia pe piaţa muncii a virtualilor angajaţi.... aşa am ajuns pe şantier...
Privirea lui s-a ridicat si s-a îndreptat spre alt reper.Apoi a oftat îndelung.
Rotea filtrul ţigării fără să spună nimic.I-am respectat tăcerea, apoi am continuat.
Eu: Povesteşte cum lucrezi.
Adrian: Dimineaţa la ora şase suntem in cartierul Rogier. Din clădirea firmei de interim iese un turc, fără cur în pantaloni, cu o listă fluturând.Se opreşte în faţa noastră, ne măsoară cu privirea apoi strigă numele noastre şi meseria pentru care vom lucra. Apoi, după ce alege doar şase dintre noi dă din umeri şi arată pe degete 8 euro pe oră. Cei aleşi râd complice unul spre celălalt.Cei rămaşi fără slujbă se revoltă în felul lor... dar fără glas... ştiu că tot aici vor ajunge şi mîine şi poimâine.
Eu: De câte ori ai făcut echipă pănă acum?
Adrian: Am lucrat doar două luni, dacă e să punem cap la cap zilele... dar m-am împrumutat de la prieteni şi am acoperit cănd scăpam la bani... restul, mult puţin, am trimis în ţară.
Eu: Acum lucrezi?
Adrian: N-am mai lucrat de 3 săptamâni şi 2 zile.
Ne-am despărţit cu gândul că ne vom revedea foarte curând, pentru că locuia la câteva străzi distanţă. Am schimbat chiar şi numerele de telefon. Dar a trecut o săptămână, apoi două. Îmi pregăteam reîntoarcerea, vacanţa era pe sfărşite. La plecare agentul mi- a întins o carte poştală din Oneşti întrebându-mă dacă am habar de destinatar. Cartea poştală îl căutase pe Adrian, despre care aflasem ulterior că plecase în România. Pe spatele bucăţii de carton, o mână de copil înghesuise o propoziţie :
<< NU-I ASA CA-I FRUMOS LA TINE TATI ?>>

Itinerantele speranţe

Doamne lasă-mi jumătatea de adevăr spre care am tins în momentele de alegere conştientă. Jumătatea de măr roşu s-a rostogolit din cuţit, fără zgomot spre podeaua insipidă, şi a fost pierdută. Adună în suliţi de gheaţă întreaga minune a vieţii şi lasă-mă să distrug rădăcinile fierbinţi ale nepăsării. Plimbându-mă pe străzi orgolioase m-am împiedicat, poate, şi mi-am julit genunchiul dar nu am strigat. O durere ascuţită a muşcat din buza mea, fioros, pedepsindu-mi hohotul de râs. Cu tine Doamne am căutat braţe sărate în mări de tifon şi gustul acrişor al sângelui a răbufnit sub limbă. Iartă-mi mâna cerşetoare şi învaţă-mă să construiesc vertical. Ascunde de mine oglinzile din toată lumea asta ternă şi împrumu-tă-mi cartea promisă din rafturile catedralei de cristal. Din lumina alungită pe cămaşa albă a somnului fă-mi cuib de apă să pot inspira nimicul cu toti porii de praf straveziu şi-apoi lasă-mi fruntea să aplece peste valuri melancolii de răchită, şi nu uita în pumnii mei cuiul de fildeş al florii de lotus. Dă-mi Doamne din mine stropul de vară pe care am aşezat atâtea bucurii mărunte, cănd totul se încheiase, când sfârşitul nu mirosea a început, când aşteptam cu braţul întins pe marginea de şosea iar viaţa oprea la fiecare benzinărie ieşită în drum, purtând cuminţenia mea în haine roase de infinite speranţe...

Bătrânul şi Juanita ( piesă într-un act)

Bătrânul şi Juanita
Personaje:
Maestrul
Juanita
Tânărul 1
Tânărul 2





T: Nu vreau….Am zis.Nu vreau şi pace.N-am învăţat nimic…Nu ştiu nimic.A!(dezinvolt) Ba ştiu ceva…Ştiu să curăţ cartofi.
J: Senor vrea piure sau pai?(ştergându-şi repetat mâinile de şorţ) Secretul cel mare e uleiul de măsline care frăgezeşte…Senor,senor ce poamâ îmi eşti….(continuă să măture)
T: În fiecare zi acelaşi fel de mâncare:cartofi. Aici s-a mâncat vreodată altceva?
J: Da Senor! Lumea care vine anual în pelerinaj a învăţat că înainte de a mânca trebuie să muşte.Da,da….Santa Lucia merită ofrande!
T: (aparte)Au mai fost tineri ca mine veniţi să înveţe de la Maestru? Au mai fost?
J: (evită răspunsul direct şi iese din culise fredonând „Donde es corazon!”)
T: (aude o bubuitură, scapă cuţitul şi cartoful din mână,se ridică)
Un lucru e sigur.Dacă până mâine nu învăţ ceva,ceva ce nu ştiam când am venit,plec.Dar nu plec pe furiş, plec de faşă cu ei…de faţă cu moşneagul şi slujnica lui.Mă ridic şi plec. Nu.(visător) Mă ridic, îi insult şi plec.Să ştie şi ei cu cine s-au pus.ce naiba!
(dintr-o dată în scenă aterizează un bocanc; tânărul îngenunche şi face o metanie;cu un răget plângăcios eliberator)
MAESTRE!
B: (cu o voce guturală din culise)
Ai terminat cartofii ăia? Mi-e foame…Ce stai aşa de mult să-i cureţi? Doar îi mănânc azi nu mâine!!...( se aud insulte indescifrabile,mârâite)
T: ( mut de emoţie se ridică în mijlocul scenei cu bocancul strâs la piept ca pe o comoară de preţ) Pomenită-ţi fie profeţia şi arborii care înconjoară fruntea-ţi senină,coroniţa de lămâiţă să înmiresmeze larma gândurilor tale,în pivniţele Nepalului!
(priveste admirativ bocancul) Maestre ce măsură porţi? …Cartofii sunt gata…(aşteaptă să audă un răspuns)
B: (tace o clipă)
Ţi-am spus să respiri adânc atunci când mă venerezi! Ha,ha,ha! Acesta a fost nechezatul unui cal flămând! Juanita du-te şi altoieşte-i câteva nemernicului…
Nu meriţi nici măcar să-mi mături casa,încrezutule! Pe cine lauzi? Pe tine sau pe mine?
J: (din culise) Dios hablo para ti!
T:Iartă maestre neputinţa de mă bucura de preaplinul binefăcător al tainei tale! Am venit să-mi depun ofranda! Sunt vinovat de singurătate….
B: Nuanţează tinere! Brodează! Cine eşti tu?
T: În sfârşit pot vorbi? În sfârşit te-ai îndurat? Eu sunt….


B: Eşti un nemernic ca toţi ceilalţi! Eu,eu,eu şi numai eu…Asta îţi spui toată ziua: problemele mele,sentimentele mele…
Juanita! Du-te şi spune-i cine ai fost înainte să mă cunoşti!
J: (apare cu o mătură în mână şi-l altoieşte de câteva ori pe tânăr până când acesta se aşază în patru labe; apoi se aşază ostenită pe scaun; pe un ton ţigănesc)
Am fost ….o prinţesă….aztecă! Mi-am lăsat împărăţia ca să-l slujesc pe maestru.Şi nu regret nimic. Tu ce ai lăsat în urma ta?
T: Vai soră îtr-ale latinităţii! Ce mult ai suferit! Maestre! (oftează şi strânge la piept bocancul) Da…caut o urmă de adevăr din care să beau apa ploii…
J: (întrerupe ritos) Da ce-ţi fac tinichelele minţii? Aoleu! ( dă din cap cu mâinile în şolduri) Gândeşte-te la maestru….
T: De când sunt aici nici nu l-am zărit măcar pe maestru! Cum să mă gândesc la el? cuvintele îmi par de prisos… Şi nici măcar n-am lăsat ceva de care să-mi pară rău în urmă! Sunt băiat sărac…tu însă Juanita….unde îţi este împărăţia?
( şopteşte) Hai să fugim împreună! Să mergem în ţara ta! El e bătrân şi urât…eu am să-ţi fiu rege!
(aruncă bocancul mimând scârba)
Ştiu să fac cartofi prăjiţi! Am toată viaţa înainte! (din culise se aude un fluierat admirativ)
J: Mi-a spus că vei încerca să mă păcăleşti! Înţelepciunea lui covârşeşte marginile lumii! El ştie tot. Ştie ce ai gândit, ce vei gândi!
T: Ştie? Nici eu nu ştiu ce am să gândesc! De unde să ştie el?
J: Şi cei care au venit înaintea ta au vrut să mă convingă să-l părăsesc şi să mă întorc.Voi nu înţelegeţi! Aş vrea să fiu mai degrabă slujnica lui decât nevasta oricui! Toţi vă prefaceţi,toţi sunteţi nesiguri…. El,însă, e acelaşi zi de zi…..când vrea el plouă…..când spune el răsare soarele….
B: Nu uitaţi să scurgeţi amidonul din cartofi după ce i-aţi tăiat felii! Asta nu face bine la digestie…( se aud nişte vânturi zgomotoase din culise)
T: (Se întoarce admirativ spre Juanita)
Prinţesa mea incaşă!
B: Închideţi naibii uşile! Curentul acesta îmi nenoroceşte sinusurile!
T: Şi eu am să fiu bătrân, şi eu am să fiu înţelept (tare către maestru) Cum îţi este voia maesre!
B: Cum îmi este voia? Azi noapte ai gândit numai răutăţi despre mine şi despre Juanita! E vremea penitenţei nemernicule! Asta mi-e voia!
J: Ştiam că eşti un mincinos şi un prefăcut! Gura îţi este numai miere, dar inima ţi-e plină de răutate!
B: Arde-l pe nemernic!
T: Nu din nou! Până aici…..mi-a ajuns! Mâine plec! V-o spun să o ştiţi! De ce mâine? Azi! Acum! Plec! Şi am să le spun tuturor că Marele Maestru e un ecou! Nimeni nu-l vede şi nu învaţă pe nimeni nimic! E un mare gol!
B: Credeam că nu mai pleci! Dar totul are un sfârşit! A durat foarte mult….
J: A învăţat aproape totul!
T: Cum? Vreţi să plec? Dacă vreţi mă aşez şi-n patru labe! (schiţează gestul)

2.
B: Să nu-mi spui că te-ai răzgândit! Du-te!......A plecat?......Obositor om! Cred că e gata! E pregătit! Iniţierea e completă!
T: (către Juanita)
Sunt pregătit? De unde? Cum?
J: La revedere! Şi-un praz verde!
T: Nu înţeleg…şi totuşi e bine că plec. Nu ştiu nimic….dar….nu mai vreau să ştiu nimic(aruncă cartofii pe jos)….Nu mi-e foame…nu mi-e sete….cărţile nu m-au învăţat nimic….oamenii nu m-au învăţat nimic…..înseamnă că ştiu (pocneşte din degete)
J: (iese fredonând)
Intră în scenă al doilea tânăr purtând o carte sub braţ. Se întâlneşte pe drum cu primul tânăr.
T2: (adresându-se primului tânăr)
Maestrul?!!!......
T: Eşti un nemernic! (părăseşte scena victorios de parcă ar fi înţeles un mare adevăr)

Omul modern

Este atât de simplu să prefaci ordinea sentinelă a lumii în zaruri de joc! Omul modern alunecă spre el însuşi, singur şi speriat, pătruns de fiorul şi spaima întâlnirii cu ceilalţi, în pieţe. Neguţătorul "N" scoate din cutia cu ornamente un inel de fildeş, îl ridică în lumina puternică a soarelui, fără să zică nimic. Are succes. Lumea se adună şi îl admiră, privirile iar se evaporă în vina eşecului, nu se mai întălnesc şi reverberează în tăcere, de astă dată.

Incertitudine

Există o categorie mediocră a timpului subiectiv, pe care anexa maturităţii nu o suportă principial.Sunt sigur că e vorba de minutul de aur al incertitudinii.

Un simplu dialog

-Bună ziua!- spuse speriat cel care nu vrea nimic de la vânzătorul de vechituri.
-Bună ziua!- zâmbeşte negustorul cu mâinile aşezate pe spătarul scaunului cu boltă. Privirea lui invită şi de pleoape are atârnate fâşii de chitanţe, coduri de bare cu miros de levănţică şi împărăţia lui e universală şi dulce ca Occidentul, visat la 20 de ani. dar visul nu e de vânzare!
-Bună ziua! - zise şi cumpărătorul. pentru o clipă, negustorul rămase fără marfa lui preţioasă, speriat şi inutil. Visul său fredona o melodie caldă, de nuntă. Cu atâta marfă în pleoapele ochilor,cumpărătorul s-a prăbuşit ostenit într-un scaun de răchită, oftând.Negustorul a întors privirea peste umăr şi a plecat gârbovit.
-Bună ziua! - spuse abia şoptit.
-Bună ziua! - am răspuns alb, sub lumina neoanelor.

Despre începturi

Nu căuta niciodată să defineşti un început.Acesta se va confrunta mereu cu ceea ce va insemna eşecul tău în planul resentimentelor despre ceea ce ai fi putut fi vreodată.

Biblioteca mitologică

Bibliotecile sunt inutile, nasc embleme, erezii şi vârste. Aşa afirma tânărul Sigel, în prispa de lemn a cambex-ului cotitian,rue Jonhan Achile, no.42. Bibliotecile sunt mori care macină secunde preţioase şi urlă de usturime atunci când se persecută mahonul instabil al meselor, printre fâşii de lumină. Biblioteca mea este şi acvariu cu fructe de mare , din care uimite nasc guri de biban cu burta umflată. Biblioteca mea nu mai e demult un număr de rafturi, de cărţi ori semne... ea este ceea ce vroiam sa fie la 20 de ani. Aşa zicea tânărul Siegel...îmi amintesc şi acum. Căţile bibliotecii mele strălucesc ca nişte tălpi de zăpadă, în parcurile în care toate cuvintele încep cu "a".