Paleoeuropenii

Europa ne-a primit cu braţele deschise dar cu amărăciunea capitalistului care priveşte către un nou angajat, într-o uzină cu regulamente interioare stricte şi conservatoare. Inima Europei bătea asimetric, în vara lui 2008, alimentând vital cele 30 de naţii, în turbionul diversităţii: portughezi, francezi,spanioli, italieni, polonezi, flamanzi, români, etc. Ultimii veniţi sunt şi primii stigmatizaţi din punctul de vedere al procesului de asimilare. Nu pentru că am fi venit cu tabieturi balcanice şi lumini particularizante pe stopurile de la Logan, ci pentru vina noastră de a spera într-o viaţă prosperă, în sfârsit ! Comunitatea de români din Bruxelles-Brabant adună la un loc cca 250 de membrii din care trei sferturi lucrează în construcţii, legal sau la negru. În cele 30 de zile de popas cultural, sustrase din buzunarul vacanţelor mele , am intrat în dialog cu doi dintre muncitorii veniţi încă din martie 2007 cu timiditatea celui care nu ştie ce să arate la controlul poliţiei de frontieră: cartea de identitate sau paşaportul. Domnul Adrian mi-a zâmbit complice, de parcă ar fi ghicit scopul prezenţei mele aici. Era ora şapte, în seara unei zile obişnuite de muncă, iar ochii săi odihniţi contrastau cu mâinile aspre.
Eu: Povesteşte-mi despre tine.
Adrian: Am 32 de ani şi sunt oneştean, sunt căsătorit, am doi copii, iar soţia lucrează în ţară. Am venit în martie 2007 aici, după ce, timp de 5 ani am lucrat ca maistru într-o rafinărie.Oamenii mă îndrăgeau şi m-au ales şef de sindicat.
Eu: De ce ai ales tocmai Blgia? Cunoşti limba?
Adrian: Aaaa păi să vezi... În ianuarie 2007 un amic plecat de mai mult timp mi-a propus să vin aici şi contra cost să imi facă rost de cazare, acte, lucru. Nu ştiu franceza...doar cât să mă descurc...
Eu: Şi cât ai plătit?
Adrian ( cu ezitare): în jur de 2000 de euro....dar am avut surpriza să primesc în schimb doar o cazare îngrămădită şi acte....
Eu: Bun şi .... de lucru ţi-ai găsit singur?
Adrian: Bineînţeles.Am vorbit cu băieţii mei români, cale de întors nu era, şi am căutat în construcţii printr-o agenţie „interim”.
Eu: Adică?
Adrian: O agenţie care se ocupă de repartiţia pe piaţa muncii a virtualilor angajaţi.... aşa am ajuns pe şantier...
Privirea lui s-a ridicat si s-a îndreptat spre alt reper.Apoi a oftat îndelung.
Rotea filtrul ţigării fără să spună nimic.I-am respectat tăcerea, apoi am continuat.
Eu: Povesteşte cum lucrezi.
Adrian: Dimineaţa la ora şase suntem in cartierul Rogier. Din clădirea firmei de interim iese un turc, fără cur în pantaloni, cu o listă fluturând.Se opreşte în faţa noastră, ne măsoară cu privirea apoi strigă numele noastre şi meseria pentru care vom lucra. Apoi, după ce alege doar şase dintre noi dă din umeri şi arată pe degete 8 euro pe oră. Cei aleşi râd complice unul spre celălalt.Cei rămaşi fără slujbă se revoltă în felul lor... dar fără glas... ştiu că tot aici vor ajunge şi mîine şi poimâine.
Eu: De câte ori ai făcut echipă pănă acum?
Adrian: Am lucrat doar două luni, dacă e să punem cap la cap zilele... dar m-am împrumutat de la prieteni şi am acoperit cănd scăpam la bani... restul, mult puţin, am trimis în ţară.
Eu: Acum lucrezi?
Adrian: N-am mai lucrat de 3 săptamâni şi 2 zile.
Ne-am despărţit cu gândul că ne vom revedea foarte curând, pentru că locuia la câteva străzi distanţă. Am schimbat chiar şi numerele de telefon. Dar a trecut o săptămână, apoi două. Îmi pregăteam reîntoarcerea, vacanţa era pe sfărşite. La plecare agentul mi- a întins o carte poştală din Oneşti întrebându-mă dacă am habar de destinatar. Cartea poştală îl căutase pe Adrian, despre care aflasem ulterior că plecase în România. Pe spatele bucăţii de carton, o mână de copil înghesuise o propoziţie :
<< NU-I ASA CA-I FRUMOS LA TINE TATI ?>>