Interpretarea pe care o dăm, uneori, timpului alunecă pe lăngă cauzele noastre pierdute, ori strafulgeră cu privirea celorlaţi oboseala şi plictisul. Cum de avem curajul să nuanţăm pe acorduri de certitudine şi să facem din griji mărunte simfonii? Este posibil, mi-am zis, pentru că distanţa dintre mine şi mine e invers proporţională cu înalţimea conului de reflecţiei al cuvântului în care te adăposteşti ca să poţi spera sau simţi. Nu cred că drumurile deconspirării sinelui, pline de spini şi revelaţii de opium, au finalitatea pe care ne-o imaginăm în comun, cu hainele strâmte ale rangului social, în care ne-am născut a doua oară prin educaţie. Intuiesc, însă, imensa ruşine de a nega calitatea nisipului din ciobul de sticlă în care ne admirăm cea mai mare parte a zilei. Uităm consecvent şi enervant ceea ce ar trebui să facem cu adevărat din urma noastră prin apa malului de râu, numit,eufemistic, cotidian. Şi-atunci mi-e mai bine să merg pe poduri în construcţie, rănindu-mi tălpile de pietre şi fier beton, fericit că pot ridica privirea spre cerul incredibil de albastru. Ar trebui să recunoaştem că minutarul ticăie doar pentru astfel de momente şi că ,de fapt, facem totul pentru a ajunge aici cu oportunitatea deformată de ironice zâmbete şi scuze. Să nu-mi spuneţi ca valoarea unei zile de job se calculează cu echerul topit al unei iluzii.Nu pot crede aşa ceva…
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire