brutarul, noiembrie şi coana franceză

Padam...padam...cânta în surdină Edith Piaf la patefonul anticarului, iar toţi trecătorii întorceau capul şi se împiedicau de căruţul cu ziare uitat de Gilbert distribuitorul. Zilele sfârşitului de noiembrie nu mai foloseau cuvintele pentru comunicare, începând să imite oamenii plimbăreţi din parcul apropiat. Anticarul, cu mustaţă pe oală, ca un brutar, găsea mai potrivit să exprime ceea ce gândeşte despre orele de amiază, sprijinind zidul, ridicând degetul mijlociu de la mâna dreaptă, de fiecare dată când duduia de la mansarda de vizavi se afişa în cadrul ferestrei, în capot de baie. Era obscenă ieşirea asta parfumată de lumina oraşului, dar virtualii clienţi treceau cu indiferenţă, pe valsul lui Piaf. Singura problemă e că înjurau căruciorul cu ziare, fiecare în limba lui. Anticarul, domnul "şmecherie", asta aştepta. Făcea cunoştinţă cu privitorii neavizaţi că dehhh...cine comunică se şi comunică şi nu cred că ar mai fi fost cineva atât de încântat să audă o tâmpenie în engleză, germană sau chiar finlandeză. Ce dulce i s-a părut acel "merde!" rostit de studenta anorexică care tocmai trecea neatentă! Brutarul anticar s-a luminat la faţă şi a poftit-o chiar în localul său, să bea o idee ori să guste un crevete filosofic...

utopiştii la raport

A câta oară să vă spun? Se face un pas înainte. Uniforma albă, curată de atâtea revendicări salvatoare, are insigne, iar în dreptul buzunarului de la piept un şiret roşu carmin. Se ridică privirea înainte, de parcă ochii lumii ar fi întinşi, tandru, pe chevaletul caracter, ca o pastă uleioasă şi încremenită, de album impresionist. Gura rosteşte un cuvânt care poate întoarce o generaţie cu cracii principiali în sus, adică se alege un termen dadaist revoluţionar, cu basca înstelată a lui Che Guevara pe frunte, în timp ce muzica lounge curge ca lava unui vulcan dinspre Cuba şi Caraibe către urechile noastre înfundate de tabieturi londoneze. Alta e viaţa care se ţese din pudice minute, cu altă papiotă colorată, pentru că în vechea ţesătură şi-au făcut cuib indiferenţele omizi. Unul din raportorii cu nasul cârn ţipă. Zice că "am înţeles sir" dar nu crede o iotă din regulamentul acesta de subordonare viscerală, caldă, în care se îmbăiază umanitatea pentru a-şi primii musafirii preţioşi. La pândă stă Voltaire şi tânjeşte, pe un cotor de istorie literară, după pipa lui Rimbaud, negustorul de absynthe ideatic. Cu zâmbet ironic face focul în camera ticsită de praf şi păianjeni, de parcă sfârşitul acestei lumi s-a consumat şi soarele a apus şi a răsărit doar pentru el, în format A4 şi B5, acolo, peste plantaţiile de frustrări ale lui Zaire.

un cartier de stele

Parcările şi parcurile au fost renovate. Ornamentele de iarnă s-au aprins. Mingi fosforescente aruncă, dintr-un timp în altul, poveşti de carton şi zgomot de paşi. Tavane false au străzile în această seară, verzi, albastre şi roşii, de parcă maşinile înmatriculate ale municipalităţii au primit aviz să întoarcă roţile la un semn şi să navigheze civilizat, înecând capotele în ochii miraţi ai copiilor. Brazii din intersecţii subjugă bucuria sărbătorilor, clipind comercial din mii de ochiuri. Numai o clipă, rătăcită printre atâtea rutine serioase, putea să producă un accident. Luminile explodaseră simultan, omul de zăpadă din celofan se topise de parcă n-ar fi existat. Stele inverse pe străzi au rămas aprinse... oraşul îngheţat a primit ninsoarea...(vorba unui cântec). Peste noapte, în supermarket, vânzările la echipamentul de ski au crescut substanţial.

generatorul

Muzeul s-a închis. Ultimii vizitatori au desfăcut lanţul de cânepă sub atenta supraveghere a paznicilor şi au păşit în curtea întunecată. Două voci înregistrate anunţau la secundă programul instituţiei, în interiorul câmpului magnetic activat pentru detectarea mişcării. În sala expoziţiei digitale, computerele intraseră în stand by, iar fascicolele laser luminau podeaua, portocaliu. Sala invenţiilor era animată de iluzia unei oglinzi refractare, care inregistrase chipurile vizitatorilor de peste zi, într-un mod bizar. Fonoteca era, în schimb, tăcută. Podeaua albastră, copertată cu straturi cauciucate, ducea către urna capetelor de păpuşi. Aceasta strălucea aluziv în faţa privitorilor, fiind considerată un monument de artă modernă, ce răspândeşte şocuri neuronice în părţile moi ale conştiinţei. În sfârşit lumina se stinse, iar ultima sursă de zgomot (sunetul clipocit al alarmei activate) dispăruse superficial în bezna holului. În biroul vânzătorului de tichete, un sacou vişiniu îşi târa mâneca pe podea. Fascicula de scanare o trecuse în revistă calm, apoi se întoarse neîncrezător, pentru o nouă analiză. Atunci se declanşă generatorul pentru a suplini efortul de energie, pentru că în haina contorsionată se odihnea un trup imobil, sidefiu.

antologia bucăţilor de cer

Ieri, 4 adolescenţi dintr-o provincie finlandeză s-au adunat să patineze pe foiţele suprapuse de gheaţă ale lacului din apropiere. Arborele sub care şi-au strâns şireturile la ghete avea urmele ghearei de urs. Doar unul a văzut minunăţia, dar nu s-a mirat îndeajuns de mult ca să poată speria celelalte 3 chipuri. Bunicul său îi arătase o astfel de fiară vânată şi i se făcuse, atunci, milă. Alaltăieri, intrtr-un cartier din Marseille, alţi 4 adolescenţi au ieşit pe maidanul şcolii să probeze o minge albastră de fotbal, semnată de carioca lui T. Henry, fundaşul vestit din echipa oraşului. Unii ar spune că e de-ajuns să loveşti cu piciorul aceeaşi minge ca să poţi simţi în buzunar contractul semnat pentru Liga campionilor. Dar, nu mai devreme de câteva ore, undeva în Balcani, 3 adolescenţi îl căutau pe al 4-lea, în sala de clasă a unui liceu, în timpul unei pauze de 20 minute. Acesta, al 4-lea, se afla în faţa calculatorului şi naviga pe net, căutând o poveste despre 4 adolescenţi africani, care descoperiseră săptămâna trecută că cerul se vede altfel printr-un tub de trestie...