Cronica parisiană

Oraşul meu e un început de poezie, cu un vers primitiv şi stingher aşezat la începutul lumii. Străzile, asemeni unor semne de punctuaţie, odihnesc atâtea fraze sculptate frumos în marmura clipei, pe care apoi le descoperim cu ochii minţii, târziu, într-o poveste despre ce a fost. Podurile, în cascadă, hohotesc de lumină, deasupra unui fluviu cuminte şi adânc. Oamenii înfloresc un fruct ciudat la extremitatea braţelor, despre care bătrânul oraş, într-un dialog de vară cu bătrâna proprietăreasa Eiffel, ar fi auzit că se cheamă aparat foto sau bliţ...sau "j'aime Paris". Oricum s-ar fi chemat, respiraţia bourgului albastru, lasă oxigenul să ajungă până în umila ruelle Montmartre, la numărul 35, acolo unde, cu respiraţia tăiată de emoţie, aştept în fiecare anotimp.

O viaţă de apă şi de vânt

În ceea ce priveşte alegerea, nu te poţi decide uşor asupra unei cărţi. Lectura pe diagonală, adică rectificarea procustiană a înţelesurilor în habitaclul propriilor nevoi spirituale, este pentru mulţi o soluţie credibilă. O carte nu acuză, în acest context. Oficierea actului de decodare este o cerinţă aproape instinctivă, care exclude răspunsuri superficiale de genul "da mi-a plăcut cartea" sau "pot spune că acesta este autorul meu preferat". Obiectul contorsionat semantic în cele câteva sute de pagini scrise este o viaţă de apă şi vânt, fără a fi complementară existenţei banale, cum greşit s-a crezut până acum. Începutul, stârnit de aleatoarea întâlnire cu un autor, este şi soluţie de a înfăptui inepuizabila tentaţie a personalităţii şi iată cum arta, prin carisma evocatoare, dezvoltă o funcţie delirantă, repetând patologic fraze din cotidianul unui personaj bine cunoscut de noi. Cartea, viaţa de vânt şi apă, citeşte, încăpăţânat, literele adânc gravate în argila existenţială a fiecărui călător.

Seara

La ceasul când copiii se întorc cu mingea de pe maidan, când se aprind luminile pe marile bulevarde şi ultimii trecători se strecoară grăbiţi prin faţa vitrinelor, eu îmi dezmorţesc oasele pe coclauri îngheţaţi cu miros de iarbă uscată şi fum. Cineva strănută..... Pentru mine, pentru anotimpul care trebuie rostogolit înainte, mereu înainte...şi imediat îmi răspund..."à la votre"... Nu voi fixa un pariu cu anii pe care-i trăiesc. Fără oameni, fără surse de posibile escrocherii! Ajung la o barieră roşie de tren. Grilajul său ruginit cedează sub lovitura de picior. Am scăpat...O crâşmă îşi înmoaie luminile putrede în aşteptarea mea speriată…Viaţa începe să se contureze...oamenii salută şi vorbesc...iar eu, în camera de la pensiune îmi arunc cât colo mantoul şi îmi desfac laptopul. Lumina lui prietenească iradiază cuminte. Îmi revin şi tastez prima propoziţie: "Umanitatea este un sufix jenant, într-un vocabular tern numit nepăsare..."

Semantica unei zile

Orele rămase din zi nu mă nelinişteau şi ceea ce părea absurd e că trebuinţele sociale înfloreau ispititor în momente de imediată decizie. Astfel se explică de ce în reprezentarea serii dinaintea plecării mele, Cora trăia cu entuziasm ultimele clipe ale verii. Îşi ducea mâna la tâmplă şi stătea ore întregi în faţa paginii albe, iar maşina de scris nu cuteza să vorbească. Intrasem în camera ei, descoperindu-mă politicos, de parcă aş fi intrat în capela servituţii, impresionat de mâinile, neobişnuit de albe, ale femeii. Am scos mecanic din rucsac tarta pregătită de M-me Rizaou şi am întins-o fără să privesc. Lumina tăia geometric în buclele Corei un relief abrupt, misterios, peste care se auzeau infinite migraţii de afecte. Uitasem cât de timorant e să priveşti oglinda în suma de clipe care te volubilizează... Cora tocmai impregna acest înţeles, iar eu deveneam decor şi adjectiv în mersul limpede al unei poezii tanatice....Un angajament din partea mea ar fi tulburat apele. Apoi personajul pe care îl creasem şi de la care aşteptam o formalitate confortabilă şi confidenţială, pentru fiecare seară sfânta de singurătate, se depărta încet de ficţiunea Corei de care îl legasem, mai mult în joacă. Îmi dădeam seama de farsa imensă ce mă victimizase aici, pe pământ şi miile de chipuri pe care le-aş fi putut desluşi într-un alt colţ de lume, cereau tribute de insomnie şi regret. Râdeam atunci şi coloram braţul Corei în nuanţa ciocolatei, iar pieţei în care aşteptam autobuzul, zilnic, îi trasam încă două diagonale corintice, cu pertinenţă renascentistă. Cunoasteam oamenii de-aproape, cu sufletul lor zemos de unicitate, strângând mâinile în jurul unor instrumente ascuţite, în buzunare de smarald, aşteptând momentul când se vor sfâşia. Am coborât în viteză din tramvaiul în mişcare, gândindu-mă că poate găsesc pe cineva la ghişeu înainte de schimbul de tură...Pe drum, exerciţii de dicţie şi începuturi de fraze economice, se înghesuiau în minte obsedant.... "Vă rog să ..." , "Fiţi amabilă..", "Nu vă supăraţi..."

O importanţă deosebită simţeam că trebuie să le acord dacă vreau să nu scap ziua asta fără dialog. Am intrat în sala de aşteptare şi în scurt timp am fost chemat....

Hommage à André Gide

"Il s'agit d'une appetence spirituelle et physique, un éréthisme multiforme du sujet, le portant à la fois vers tous les objets de la connaissance et de la volupté".

Sensurile rafinate ale gidismului angajează un senzualism subtil al cunoaşterii şi o acceptare a lumii în multitudinea de înfăţişări, dincolo de limite şi de impresionismul subiectiv. O viaţă interioară nu poate fi reconstituită în infinitele ei nuanţe şi faze de evoluţie, oricât ar fi de susţinut şi de adaptat efortul expresiei. Se poate totuşi defini poziţia spirituală a scriitorului cu ajutorul coordonatelor pe care acesta le-a statornicit în Journal (1889-1951). Portretul, sumar reliefat, al omului şi scriitorului André Gide prinde contur din mobilitatea spiritului, evoluţia sa în meandrele noutăţii şi din gîndirea care stabileşte contacte repezi, pe suprafeţe limitate, fără să aspire la îmbrăţişarea totală şi la epuizarea prin adâncire. Perspectivele îi sunt oferite cititorului fără nici un comentariu, el fiind astfel instituit ca unic judecător. Într-o astfel de ipostază îl regăsim pe Gide contemporanul generaţiilor interbelice europene, directorul de conştiinţă al acestora, marele "inquieteur" care impulsionează confruntarea semenilor cu adevărurile cele mai atroce, în spiritul desăvârşitei sincerităţi faţă de ei înşişi. Embrionul modernităţii trebuie căutat într-o astfel de sugestie dacă invocăm influenţa scriitorului francez asupra spaţiului cultural românesc.

Modul de a fi în lume

Personajele sunt fiinţe de carton, uneori ispite şi, în cele mai fericite cazuri, oglinzi itinerante constructive, frizând modul de a fi în lume al autorului. Cea mai utilă manieră de a verifica această teorie pare a fi situaţia în care participăm (asemeni unor personaje) la un scenariu iscat de realitate, în interiorul unei istorii, obligatoriu de trăit. O întâmplare de acest gen mi-a copleşit ziua, atunci când am revăzut chipul familiar al domnului R.M., invitat de onoare în spaţiul conferinţei francofonilor din universitate. Nu era locul său acolo, aşezat pe un scaun înalt, înghesuit din laturi de prodecan şi decan. Imaginea sa destinsă, în faţa cănii de ceai din braseria Ciro, completa fals, aproape pleonastic, noua ipostază. Am înţeles că trimisese pe altcineva să ocupe dimensiunea oficială şi că personajul R.M. conta în ochii invitaţilor mai mult decât persoana.