Oraşul meu e un început de poezie, cu un vers primitiv şi stingher aşezat la începutul lumii. Străzile, asemeni unor semne de punctuaţie, odihnesc atâtea fraze sculptate frumos în marmura clipei, pe care apoi le descoperim cu ochii minţii, târziu, într-o poveste despre ce a fost. Podurile, în cascadă, hohotesc de lumină, deasupra unui fluviu cuminte şi adânc. Oamenii înfloresc un fruct ciudat la extremitatea braţelor, despre care bătrânul oraş, într-un dialog de vară cu bătrâna proprietăreasa Eiffel, ar fi auzit că se cheamă aparat foto sau bliţ...sau "j'aime Paris". Oricum s-ar fi chemat, respiraţia bourgului albastru, lasă oxigenul să ajungă până în umila ruelle Montmartre, la numărul 35, acolo unde, cu respiraţia tăiată de emoţie, aştept în fiecare anotimp.
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire