Prietenie fotografică

Dimineţile, în "platoul" de filmare al cotidianului parisian, seamănă cu privirile clienţilor din barul rue Serpentine, no.34, pe care obişnuiam să-l vizitez doar de dragul locului din apropiere, mai exact o colină uitată de artişti, poate şi puţin artificializată de constructori şi grămezile lor de moloz, fix în apropierea Montparnasse-ului. Prietenul meu, onorabilul domn R., umil servitor al artei fotografice, m-a încântat zilele acestea cu un buchet de imagini, multe dintre ele reuşite, în ciuda rezoluţiei slabe. Nu a uitat însă un lucru din ultima corespondenţa şi anume să strecoare printre emblemele talentului său şi o gură de aer boem din locaţia mai sus menţionată. Se pare că în fotografia asta ultimă, amicul meu a întrecut masura propriului său talent! Să-i urăm noroc! Nu?

Zidul Berlinului

Au trecut 20 de ani de la căderea zidului Berlinului, eveniment despre care ar trebui să vorbim ceva mai volatil şi mai puţin voluminos. E drept, matricea libertăţii s-a concentrat în bucăţile de zid desprinse de mulţimea furioasă şi nerăbdătoare, sub midriază întregului glob. Un ghem de speranţe s-a revărsat din coşul generos al îndrăznelii, către întreaga Europă estică, mai mult sau mai puţin provocator. O astfel de clipă are strălucirea ei şi trebuie să semnifice pluriform şi pentru istorie (mai mult) şi pentru spirit (mai adânc). Acum plouă la Berlin. În jocul de lumini, berlinezii invadează evocator piaţa oraşului, purtând în buzunarul hainei aceleaşi bucăţi din Berliner Mauer, sacră amintire din ceea ce a fost poate, tinereţea lor, mărturia trecerii prin istorie. La zi de sărbătoare germană, mergem pe urarea “Gehen Sie Deutschland!”

o pagina - un om - o idee

Funcţia literaturii împiedică exprimarea în fraze denotative, chiar şi atunci când lectorul vrea să însumeze idei, prin corespondenţe cu realitatea caldă, impregnată de motivaţiile autorului.Va fi, prin urmare, necesară distincţia între planul ficţiunii şi ceea ce numim receptare cauzală, sprijinită de logica rece, imberbă...Aşa obişnuia să vorbească unul din profesorii mei, celebrul domn S., ale cărui cuvinte mai păstrează şi azi o mireasmă aparte. Într-o amiază de octombrie, am furat din jurnalul său o lectură, deloc superficială.

Iată ce am găsit: "Ceea ce mi se părea atunci tensionat, la nivelul ideii, în spectacolul din faţa catedrei, se năruise în zgomotul soneriei... Câteva feţe de adolescenţi mai ezitau să mişte seriozitatea din locul în care aşezasem discuţia la începutul orei şi lucrul acesta îl acceptam ca pe o convenţie hibridă de nepăsare şi reflex. În faţa cabinetului de filosofie femeia de serviciu ştergea praful de pe rama portretului lui Voltaire, cu timiditate, fără să atingă sticla, fără să-i bage în ochi o cârpă plină de praf... În fond Voltaire era un obiect trecut pe inventarul şcolii iar cine vroia să privească tabloul trebuia să se aşeze în lumina difuză a holului sau din mers, cum vii dinspre biroul directorului adjunct. Colega de catedră aprinsese o ţigară subţire pe care o fofila printre degete vorbind despre vreme. Ochii bulbucaţi sub fruntea ridată vădeau interes dar şi spaima de nu găsi interlocutor... Şi aşa îi fugărea pe toţi în norul de fum ce adăsta peste cuvintele spuse în şoaptă... Am deschis plicul cu subiecte şi am ales la întâmplare unul scris în bold, fără să citesc cu atenţie... Doamna G. mă avertizase să fiu atent la enunţare şi să trec dincolo de formularea impersonală. Textul suport conta. Restul era o cale de enunţare precoce cu stanioluri preţioase... Şi iarăşi mă îneca ţigara uitată în scrumieră şi renunţam să mai vorbesc mişcând capul spre fereastră... Era toamnă şi frunzele se topiseră mai cenuşii ca oricând... pe ferestre şi pavaj. Dacă te uitai la ceas nu vedeai decât o oră continuă persiflatoare în care încremeniseră aşteptările tuturor, nervoase şi neputincioase..." Aici pagina era pătată cu apă de ploaie...