o cafea şi o vorbă de fum

Dimineaţa merge o cafea, aproape de ora treziei obligatorii. Poveştile de peste zi clocotesc în zeama amară şi aromată. Ne invităm reciproc dincolo de uşa bistroului sau a locuinţei personale, în frigul "normal pentru această perioadă", fără chef de glume, serioşi, ca nişte soldaţi la schimbul de gardă. Dar nu...nu încă. Nu ieşim din scena caldă şi primitoare fără sorbit. Ceaşca de cafea, cu numele ţării exotice în imprimeul ceramic, se înghesuie în mâinile mele şi refuză să uite chipul boţit al somnorosului. Îi vorbeşte încet, într-un idiom uitat, cu subtitrare cotidiană. De ce, zice, aş face conversaţie aiurea, dacă n-aş cunoaşte toana dimineţilor? De ce, îi răspund, trebuie să decidem, de fiecare dată fără succes, ce a fost mai întâi, cafeaua sau gândul?

studenţii de carton

1. au la încheietura mâinii, în loc de ceas, o fiinţă argotică în costum de baie 2. salută bătrâneţea o dată pe săptămână, ca să înţeleagă cine sunt 3. cară prin oraş perne de aer boem, până se acreşte borşul gospodinelor în cămări 4. dacă zâmbesc, cerul se metamorfozează într-un colon iritat 5. hainele lor spânzură o idee despre lume şi viaţă 6. sunt frumoşi, pică frumos examene tot atât de frumoase 7. se scobesc în nasul virtuţii cu degete subţiri şi patetice 8. când scriu (sau tastează) munţii se mişcă din locul lor, cu tot cu testicole 9. dacă cer sfaturi ascultă ecoul în bălţile unde plutesc doar peştii personali 10. au o viaţă lungă, lată sau adâncă, consumă cafea, ţigări, toamne, ierni, primăveri şi chiar veri

da sau nu

Distanţa este foarte scurtă între cele două monosilabe. Se prea poate să eziţi când ai apucat să zici da şi apoi îl primeşti în braţe pe nu cu aceeaşi convingere. Ezitarea nu e lucru păgubos căci te ajută să adânceşti reflexiv prezenţa ta în miezul problemei. Furtunile cerebeloase apar instantaneu prin negaţie. Afirmaţia le calmează şi le transformă în aluzii. În exterior, lucrurile stau diferit. Dacă eziţi, eşti sancţionat, devii neprincipial şi inutil, pentru că interlocutorul îşi pierde încrederea şi te aşează în cataloage de rigips. Dacă afirmi, îţi judecă argumentul, îl foloseşte apoi, ca titlu personal sau fundamentează pe suprafaţa lui stabilă. Dacă negi, încearcă din răsputeri să contraargumenteze, devine alunecos, foloseşte minciuna şi zâmbetul fals. Deci, spaţiul lui da şi nu, în tranziţia permanentă a reperelor, va fi apa călduţă a certitudinii lor şi calea dezastruoasă a nemulţumirii de sine.