Linişteeeee se filmează!!!

Deunăzi, fusesem invitat la cină de doi prieteni buni (soţ şi soţie), care, în dorinţa de a face bine, m-au obligat să accept, răpindu-mi răgazul de a reflecta. Promisiunea a fost ţinută, evident, cu cheltuială de cadouri şi haine atent alese. Masa, destul de generoasă, se întindea pe terasa unui balcon de apartament, modificat şi văruit în culori calde, în urmă cu un an. Am râs, am glumit, doamna m-a îmbrăţişat în aplauzele soţului, iar eu a trebuit să zâmbesc şi să răspund la perfecta lor generozitate. Ce mai…seara a fost reuşită, pentru că am întârziat vizita târziu în noapte, aşteptând mult lăudatele foietaje cu “spumă de andora” şi fructe de mare. Când a venit momentul despărţirii, gazdele m-au strâns din nou în braţe şi mi-au rostit apăsat numele şi prenumele. Şi nu o dată, ci de mai multe ori… De ce numele meu putea să reactiveze o zonă atât de firească în familiaritate, la spartul unei petreceri, asta aveam să o aflu peste câteva zile de la un alt prieten comun. Acesta a venit la mine cu un braţ de mini dvd-uri filmate, să-mi confirme că a auzit cele mai bune bancuri de petrecere, din toată viaţa lui. Încremenisem în faţa monitorului atunci, urmărind tot filmul acelei petreceri, cu mine în prim plan, idiot, martor credul al ospitalităţii gazdelor mele. În aceeaşi postură se aflau alte câteva zeci de nefericiţi, surprinşi din diferite unghiuri ale celebrei sufragerii şi atunci am înţeles de ce sfârşitul unui astfel de ciudat spectacol se încheia “triumfător” cu numele şi prenumele victimei. Se pare că celebrele gazde făceau din viaţa lor un şir obligatoriu de amintiri contabilizate în peliculă…şi atunci m-am cutremurat…Viaţa lor devenise un document straniu, făcut din altă materie decât ei înşişi. Multă vreme după aceea, privirea mea speriată se oprea pe chipul celor din jur, iar discuţia la masă devenise subiect tabu. Un regizor invizibil îmi făcea cu ochiul pe veranda restaurantelor, zâmbea, îşi fixa şapca şi urla cât îl ţineau bojocii “Linişteeeee se filmează!!!”

O întâmplare ciudată

De multe ori într-o viaţă de om lucrurile se ascund de tine însuţi, cu eleganţa unei uitări discrete. Adevărurile devin var şi cretă, lângă o tablă complet ştearsă şi uscată... Am rămas cu albumul deschis şi l-am aplecat spre lumină. Şi mi-amintesc cum s-a desprins o schiţă desenată, alunecând ca o frunză împăturită către vârfurile pantofilor, în culoarul strâmt al încăperii. Putea fi uitată de fostul proprietar al carţii, care, din neglijenţă, a lăsat între colile lipite semnul implicării sale în marea dilemă a descoperirii albumului, pe tărâmul artelor plastice....şi atunci am râs, pentru prima dată, de acest gând prostesc. Desenul, trasat în linii subţiri de creion, înfăţişa un chip suav de femeie, cu pleoapele plecate spre eşarfa care acoperea, în valuri creponate, o piele întinsă şi lucioasă. Linia artistului nu cobora sub umeri, însă reuşise să construiască iluzia unui trup firav, spre care se îndreptau două şuviţe negre. În spatele urechilor nu se ascundea nici o podoabă...şi remarca asta se potrivea magistral cu dunga de lumină din sugestia frunţii. Ceea ce mă enervase, de la început....şi spun lucrul ăsta fără să destram valoarea crochiului...era absenţa privirii. Rotundă, ovală, melancolică, stranie sau rimelată...aceasta reuşea cu obstinaţie să mă evite... Abia când am ieşit din anticariat mi-am dat seama că impăturisem desenul, cocoloşindu-l apoi în mâneca hainei...Chiar nu doream să vadă cineva că furasem din intimitatea albumului o identitate, că eliberasem un prizonier de carton şi că m-aş fi putut vreodată umili să-l iau compagnon în serile ce vor urma...Dorul de libertate mă năucise iar....hai că ai făcut-o şi pe asta, mi-am zis, şi am urcat, ruşinat, în tramvaiul galben ticsit de lume...