O întâmplare ciudată

De multe ori într-o viaţă de om lucrurile se ascund de tine însuţi, cu eleganţa unei uitări discrete. Adevărurile devin var şi cretă, lângă o tablă complet ştearsă şi uscată... Am rămas cu albumul deschis şi l-am aplecat spre lumină. Şi mi-amintesc cum s-a desprins o schiţă desenată, alunecând ca o frunză împăturită către vârfurile pantofilor, în culoarul strâmt al încăperii. Putea fi uitată de fostul proprietar al carţii, care, din neglijenţă, a lăsat între colile lipite semnul implicării sale în marea dilemă a descoperirii albumului, pe tărâmul artelor plastice....şi atunci am râs, pentru prima dată, de acest gând prostesc. Desenul, trasat în linii subţiri de creion, înfăţişa un chip suav de femeie, cu pleoapele plecate spre eşarfa care acoperea, în valuri creponate, o piele întinsă şi lucioasă. Linia artistului nu cobora sub umeri, însă reuşise să construiască iluzia unui trup firav, spre care se îndreptau două şuviţe negre. În spatele urechilor nu se ascundea nici o podoabă...şi remarca asta se potrivea magistral cu dunga de lumină din sugestia frunţii. Ceea ce mă enervase, de la început....şi spun lucrul ăsta fără să destram valoarea crochiului...era absenţa privirii. Rotundă, ovală, melancolică, stranie sau rimelată...aceasta reuşea cu obstinaţie să mă evite... Abia când am ieşit din anticariat mi-am dat seama că impăturisem desenul, cocoloşindu-l apoi în mâneca hainei...Chiar nu doream să vadă cineva că furasem din intimitatea albumului o identitate, că eliberasem un prizonier de carton şi că m-aş fi putut vreodată umili să-l iau compagnon în serile ce vor urma...Dorul de libertate mă năucise iar....hai că ai făcut-o şi pe asta, mi-am zis, şi am urcat, ruşinat, în tramvaiul galben ticsit de lume...