umeri de ceară

Undeva, în această lume, ceaţa toamnei prinsese formă. Şi-a ales un trup fragil, un mers săltat şi haine de cerşetor. Părul şi-l acoperise cu o bonetă de pluş, apoi s-a încins cu mătasea somnului. Simultan, în podul casei a urcat un copil şi alegerea sa, surprinzătoare, a fost o mânecă decolorată, desprinsă dintr-o cămaşă de in. Zicea tuturor că-i poartă noroc şi că cea mai bună amuletă în aceste vremuri de îndoială e visul. Răsucit în frigul pătrunzător, copilul întâlnise anotimpul frunzelor, fără să-i rostească numele.

la capătul nopţii

Cele două adevăruri mergeau pe drumul pustiu. În liniştea care ocupase spaţiul dintre ele, un scrib, coborât dintr-un ev mediu, nota pe foile albe fragmentele de cronică. În lungul drumului de ţară vântul cărase un braţ de frunze şi-acum lăsa pe frunţile călătorilor broboane transparente de sudoare. Mersul devenise chinuitor. Adevărul care ţinea partea dreaptă a drumului se oprise. Încălţările îl strângeau şi nu mai putea face un pas. Celălalt adevăr învăţase la şcoala de vară să joace teatru. Chiar folosise câteva măşti în scurte reprezentaţii dar nu avusese încă spectatori. Aşa că se oprise şi începu să mintă frumos. De dragul partenerului de drum. Acesta, docil, cu faţa schimonosită, s-a aşezat pe o margine de pământ şi a început să viseze. În tot acest timp, prima ploaie de toamnă băgase spaima în verdele ierbii, din care şoaptele se evaporaseră recent.