sinele vs. persoana a III-a

Acum ştiu de ce amicul T. a căzut în lada de zestre a unui personaj capabil să vorbească nestingherit jumătate de roman. Persoana I, zice autorul, e riscantă, pentru că poartă prin saloane o roabă confesivă. Şi, cine ştie cât nisip şi câtă frustrare se află în drumul către destinatar. Ei uite că nu pot să cad la pace! Scrierea la persoana I e o reverenţă subtilă, o aripă de zâmbet voltairian, care dă viaţa cartonului din care este zamislt eroul. Dialogul presupune, monologul impune. Când personajul îşi trece mâna prin păr, din zărea oceanului nasc patru poveşti, simultan. Şi, cu certitudine, gestul în sine nu are nimic social, e pur act de igienă, ce se vrea idolatru. Multiplicarea prin măşti şi dependenţe comunitare falsifică eroul de roman, aşezându-i pe frunte o cuşmă categorisită şi veche! Slabe şanse ca povestea lui să devină povestea noastră! Ehee...uite cum ajungem, prietene T. la meciul de box dintre "plot" şi "récit".