Pe geamuri (al conştiinţei şi al bucătăriei) dacă arunci o privire te înneci. Salvamontul anunţă cod alb şi negru. Soarele e un fruct îmbrăcat în alte colivii vegetale, încât spaima de a nu face insolaţie e aproape operă de artă. În parc, în urma mea, puştii sculptează aerul cu ţipete şi buzzuri de yahoo, în lipsa altor instrumente. Până la vântul din buzunare, ajunse la pensie înaintea posesorilor, se mai aşează (obstacol fastuos şi rebel) braţul de piatră al clădirii administrative. Când trece un camion bine tonat, la minutul 01 al neatenţiei noastre, culoarea pereţilor vibrează. Gri, alb, negru, apoi din nou gri. Zebrele, parcările, călătorii, vieţile mărunte ale biletelor de metrou se amestecă, sunt reciclate. Să ştim că din ele va trebui să facem peste 3 luni o primăvară, un câmp înverzit sau un mărţişor. Incredibil dar adevărat!
