Sfântul Nicolae ajunge obosit în cetate. Îşi reazimă toiagul albastru de zid şi se aşează privind copilul din fiecare trecător. Ochii i se umezesc de emoţie. Vârsta maturităţii, atât de serioasă şi importantă pentru negustorii din piaţa alăturată, se distribuie în felii de cer, se disipează speriată în şotiile vântului. Moşul ar fi vrut să aducă ninsoarea, dar gheaţa prefabricată a viselor lui s-a tors în fuioare de fum peste mări şi oceane. Copiii încep să bată mingea pe maidan. Picioarele desculţe aleargă prin praful cetăţii, iar ghetuţele de porţelan au fost acoperite de iarbă, la margine. Un puşti pistruiat se împiedică, alunecă şi izbucneşte în plâns. Moşul îi şterge grimasa cu un colţ de batistă, apoi pleacă fără să privească înapoi. Echipele remizează în final, iar din iarba uitată a maidanului cresc funde roşii, colţuri de cutii dreptunghiulare, în care se zbat popoare de emoţii şi urări.
