mania de a fi

Apare odată cu lăsarea serii. Seamănă cu un vechi prieten, căruia trebuie să-i reconfirmi că eşti la curent cu ultimele lecturi, că ai adnotat pe marginea unui şerveţel din La Cosette ultimele impresii despre Nobel-ul pe literatură de anul acesta. Ciudat e faptul că verbele se folosesc din ce în ce mai puţin, pe măsură ce timpul trece, iar amiciţia se învecheşte ca o sticlă de Bordeaux în cavele anilor. Şuvoiul de substantive, apoi adjectivele cu tonele de semnificaţie pe umeri, te copleşesc, îţi oferă cele mai importante lecţii de supravieţuire şi de resemnare. Am zis resemnare, pentru că timpul amiciţiei, deloc maniacal, primeşte gustul sâmburelui de migdală. La un capăt al tunelului se aude un hohot de râs. La celălalt e imaginea celui care încă mai caută prin dicţionare cuvintele vii, cu flexiune fermecătoare. Ceea ce rămâne din manejul cotidian este inomabil şi, culmea, şi-a făcut statui în tot oraşul ăsta înceţoşat!