Scara de marmură a muzeului oferea turiştilor, în buchete, sclipiri de stil "belle epoque". Marginea forjată a balustradelor se răsucea în aerul copleşit de şoapte. Un blitz de aparat se lovea speriat sub candelabre, de pereţii acoperiţi cu mătase, însă nimeni nu îndrăznea să depăşească cordonul aurit, cu ciucuri, spre o direcţie eronată. La 300 de metri, gura unei peşteri întunecate, anunţa intrarea în salonul figurilor de ceară. La cea mai mică mişcare, senzorii de lumină aprindeau lămpi, încet şi atent, odată cu melodia ce ar fi trebuit să cadreze personalitatea evocată a marelui Chaplin sau mândria arămie şi obtuză de pe chipul reginei Elisabeta. Vizitatorii priveau un minut, apoi cereau, cu paşi repezi, alte perspective, de parcă o mare dezamăgire i-ar fi stăpânit în jocul de-a "être şi paraître". Şase bătrâni, cu mersul nesigur se opriseră, ca o piedică artificială, în mijlocul drumului, iar fluxul de vizitatori, puţin jenat, încerca să-şi strecoare energia cu toată priceperea, ocolindu-i. Totuşi, curiozitatea m-a făcut să mă apropii. Cei şase bătrâni se opriseră în faţa unui spaţiu absolut gol. Doar scena roşie cu piedestalul şi aplicele aprinse aşteptau, simplu, un exponat de ceară care nu mai venea. Unul din bătrâni a râs zgomotos, iar ceilalţi l-au aplaudat strigându-l pe nume. Atunci am înţeles, câtă vanitate poate ocupa definiţia unui muzeu, în dicţionarul personal, al fiecăruia.dimanche 2 mai 2010
staţia Grevin
Scara de marmură a muzeului oferea turiştilor, în buchete, sclipiri de stil "belle epoque". Marginea forjată a balustradelor se răsucea în aerul copleşit de şoapte. Un blitz de aparat se lovea speriat sub candelabre, de pereţii acoperiţi cu mătase, însă nimeni nu îndrăznea să depăşească cordonul aurit, cu ciucuri, spre o direcţie eronată. La 300 de metri, gura unei peşteri întunecate, anunţa intrarea în salonul figurilor de ceară. La cea mai mică mişcare, senzorii de lumină aprindeau lămpi, încet şi atent, odată cu melodia ce ar fi trebuit să cadreze personalitatea evocată a marelui Chaplin sau mândria arămie şi obtuză de pe chipul reginei Elisabeta. Vizitatorii priveau un minut, apoi cereau, cu paşi repezi, alte perspective, de parcă o mare dezamăgire i-ar fi stăpânit în jocul de-a "être şi paraître". Şase bătrâni, cu mersul nesigur se opriseră, ca o piedică artificială, în mijlocul drumului, iar fluxul de vizitatori, puţin jenat, încerca să-şi strecoare energia cu toată priceperea, ocolindu-i. Totuşi, curiozitatea m-a făcut să mă apropii. Cei şase bătrâni se opriseră în faţa unui spaţiu absolut gol. Doar scena roşie cu piedestalul şi aplicele aprinse aşteptau, simplu, un exponat de ceară care nu mai venea. Unul din bătrâni a râs zgomotos, iar ceilalţi l-au aplaudat strigându-l pe nume. Atunci am înţeles, câtă vanitate poate ocupa definiţia unui muzeu, în dicţionarul personal, al fiecăruia.
un alt fel de buenos dias
Sunt infinite modurile de a începe un articol! Din galaxia de sensuri, alungită ca o pară coaptă printre frunzele toamnei, sucul dulce ţâşneşte către orele zilei, cu aceeaşi abnegaţie, mereu. Totuşi, fiecare aşezare în pagină are tabietul ei, uneori familiar, alteori bizar şi, de cele mai multe ori, inovator. Dacă m-ar întreba cineva de ce mi-am ales tema de azi, aş răspunde cu o simplă clătinare din cap. Ezitarea e constructivă. Ea te poartă către lume şi nenăscutele zile. Ordinea lor e întâmplătoare, atunci când petalele albe se desprind din corolă: "Acum este, acum nu este...ba da, ba nu..."
