Seara

La ceasul când copiii se întorc cu mingea de pe maidan, când se aprind luminile pe marile bulevarde şi ultimii trecători se strecoară grăbiţi prin faţa vitrinelor, eu îmi dezmorţesc oasele pe coclauri îngheţaţi cu miros de iarbă uscată şi fum. Cineva strănută..... Pentru mine, pentru anotimpul care trebuie rostogolit înainte, mereu înainte...şi imediat îmi răspund..."à la votre"... Nu voi fixa un pariu cu anii pe care-i trăiesc. Fără oameni, fără surse de posibile escrocherii! Ajung la o barieră roşie de tren. Grilajul său ruginit cedează sub lovitura de picior. Am scăpat...O crâşmă îşi înmoaie luminile putrede în aşteptarea mea speriată…Viaţa începe să se contureze...oamenii salută şi vorbesc...iar eu, în camera de la pensiune îmi arunc cât colo mantoul şi îmi desfac laptopul. Lumina lui prietenească iradiază cuminte. Îmi revin şi tastez prima propoziţie: "Umanitatea este un sufix jenant, într-un vocabular tern numit nepăsare..."