A câta oară să vă spun? Se face un pas înainte. Uniforma albă, curată de atâtea revendicări salvatoare, are insigne, iar în dreptul buzunarului de la piept un şiret roşu carmin. Se ridică privirea înainte, de parcă ochii lumii ar fi întinşi, tandru, pe chevaletul caracter, ca o pastă uleioasă şi încremenită, de album impresionist. Gura rosteşte un cuvânt care poate întoarce o generaţie cu cracii principiali în sus, adică se alege un termen dadaist revoluţionar, cu basca înstelată a lui Che Guevara pe frunte, în timp ce muzica lounge curge ca lava unui vulcan dinspre Cuba şi Caraibe către urechile noastre înfundate de tabieturi londoneze. Alta e viaţa care se ţese din pudice minute, cu altă papiotă colorată, pentru că în vechea ţesătură şi-au făcut cuib indiferenţele omizi. Unul din raportorii cu nasul cârn ţipă. Zice că "am înţeles sir" dar nu crede o iotă din regulamentul acesta de subordonare viscerală, caldă, în care se îmbăiază umanitatea pentru a-şi primii musafirii preţioşi. La pândă stă Voltaire şi tânjeşte, pe un cotor de istorie literară, după pipa lui Rimbaud, negustorul de absynthe ideatic. Cu zâmbet ironic face focul în camera ticsită de praf şi păianjeni, de parcă sfârşitul acestei lumi s-a consumat şi soarele a apus şi a răsărit doar pentru el, în format A4 şi B5, acolo, peste plantaţiile de frustrări ale lui Zaire.
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire