Itinerantele speranţe

Doamne lasă-mi jumătatea de adevăr spre care am tins în momentele de alegere conştientă. Jumătatea de măr roşu s-a rostogolit din cuţit, fără zgomot spre podeaua insipidă, şi a fost pierdută. Adună în suliţi de gheaţă întreaga minune a vieţii şi lasă-mă să distrug rădăcinile fierbinţi ale nepăsării. Plimbându-mă pe străzi orgolioase m-am împiedicat, poate, şi mi-am julit genunchiul dar nu am strigat. O durere ascuţită a muşcat din buza mea, fioros, pedepsindu-mi hohotul de râs. Cu tine Doamne am căutat braţe sărate în mări de tifon şi gustul acrişor al sângelui a răbufnit sub limbă. Iartă-mi mâna cerşetoare şi învaţă-mă să construiesc vertical. Ascunde de mine oglinzile din toată lumea asta ternă şi împrumu-tă-mi cartea promisă din rafturile catedralei de cristal. Din lumina alungită pe cămaşa albă a somnului fă-mi cuib de apă să pot inspira nimicul cu toti porii de praf straveziu şi-apoi lasă-mi fruntea să aplece peste valuri melancolii de răchită, şi nu uita în pumnii mei cuiul de fildeş al florii de lotus. Dă-mi Doamne din mine stropul de vară pe care am aşezat atâtea bucurii mărunte, cănd totul se încheiase, când sfârşitul nu mirosea a început, când aşteptam cu braţul întins pe marginea de şosea iar viaţa oprea la fiecare benzinărie ieşită în drum, purtând cuminţenia mea în haine roase de infinite speranţe...