Dedans...

Cerul e închis de aproape o săptămână. Și la propriu și la figurat. Inventez obiceiuri și ies în oraș oricât de des pot. Iarna aceasta nu se va mai întoarce și eu n-am văzut nimic. Port cu mine același mantou cenușiu și mă pierd pe străzi absorbit. Vitrinele, puternic luminate trezesc în unghiuri de memorie imaginea Occidentului visat la 20 de ani. Obiectele sunt clare pe Avenue Louise, atât de palpabile încât îmi vine să nu mai respir și să mă complac într-o nemișcată eternitate pe care, trebuie să o recunosc, mi-o inventez cu grație. Nu mai sunt eu demult iar umbra mea se lasă topită în stații de metrou, în autobuze prin care oamenii nu se privesc niciodată unii pe alții, sub porțile teatrale ale hotelurilor din care țâșnesc turiști debusolați. Seara e un lux pentru ei, pentru mine doar un mod de a fi. Lumea se îmbracă în ținută de gală, somnul utopic al sfârșitului de zi e departe, agațat de blocuri și periferii. Aici și acum mi se dăruie momentul sub forma calcinată a unei prezențe pe care ezit sa o numesc de teamă să nu o distrug. Totuși mă complac și mă amestec cu ei pentru a înțelege. Nu mi se par diferiți de mine dar știu cât de diferit se obosesc în a trăi.