Ziua de Halloween venise îmbâcsită de prietenie şi dezinvoltură. Sălile castelului cu metereze de malachită înfloreau până noaptea târziu, cu o remarcabilă încăpăţânare, din făclii albe de foc şi umbră. Invitaţii purtau măşti înfiorătoare de care trăgeau mâini deformate cianotice. Balul începuse către orele şase seara, când soarele se-mpiedicase în bălţi de solistiţiu iar lumea gângurea tainic şi înfricoşător blesteme, în curtea cu lămâi a contelui de Vistermaar, fratele bătrânului beţiv. În faţa portalului cineva explica blazonul încremenit din boabe de struguri, căci barocul începea, la acea epocă să devină apanajul curţii, şi o fărâmă aspră de nobleţe, pe care întreaga onorată adunare o subsuma tacit crinului imperial, strălucea glorios ca un tatuaj pe chipul caselor burgului. Primisem camera din spatele curţii, cu interioare reci şi un şemineu în care se aruncau , în absenţa mea, trunchiuri contorsionate de răchită, cu jar incandescent. Pe lada cu veselă de bronz găsisem un costum de pescar, puţin uzat, mirosind a leşie, şi mai încolo câteva năvoade pe care le-am încolăcit, neinspirat, în jurul gâtului şi pieptului. Masca mea era de ceramică albă, mată şi grea, cu un zâmbet ironic, voltairian agăţat în colţul buzei răsfrânte…şi absenţa oglinzilor din camera mă liniştea, incredibil.
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire