De pe urma căutată a începutului de drum, Thibault nu mai spera să găsească vreo semnificaţie personală. Măştile cădeau în acelaşi timp cu picurii de ploaie de pe copertina transparentă, montată pe terasa braseriei.
-Ai înţeles ce s-a întâmplat cu problema timpului?
-Desigur, am înţeles tot ce mi s-a explicat în cele 2 ore.
Adevărul e ca pricepusem doar introducerea în discurs, pentru că vorbitorul nu prea avea ceva important de spus despre timp. În plus, era o chestie ciudată să vorbeşti despre timp într-o sală în care cel puţin patru oameni îşi privesc ceasul. Aşadar introducerea era genială, pentru că timpul, ca noţiune, semnifica, dincolo de abstracta viziune artistică a suprarealiştilor, nu se topea, nu îşi arunca minutele spre cer, nu ştergea cu limbile ceasului anotimpurile. Timpul devenise un soi de prieten dulce-acrişor, familiar acceptat prin papilele gustative, ca o mireasmă rară, răspândită şi promisă, de aperitiv. Cu atât am rămas din discursul vorbitorului, dar îmi plăcea să-i confirm lui Thibault că am înţeles mesajul şi că am intrat la idei existenţiale. Ce-i drept, în jurul vârstei de aur, apologiile nu mai strălucesc, nu mai prind. Timpul se transformă într-un meniu din care se servesc toţi, până înţeleg că, de fapt, ei sunt cei "gustaţi", până la epuizare.
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire