Singura cale de acces, dinspre ruella Picasso spre Parcul Güell, este, fără îndoială, cea mai înjurată de turişti. În primul rând, strada are ponton ascendent care te epuizează la 30 de grade, pe timpul verii. În al doilea rând, la capătul ei te aşteaptă o spărtură în gard, incredibil de incomodă pentru un oraş turistic, în dreptul căreia se face coadă, odată la 10 minute. Se magnetizează instantaneu un Babel promiscuu, în care nemţii, portughezii şi asiaticii comunică agresiv, căutând fiecare un loc mai bun de admirat oraşul de pe colină. Şi, credeţi-mă, merită să înduri neajunsul pentru o panoramă, dar mai ales pentru exerciţiul de contorsionare vizuală. Adică, odată ajuns în vârf, accepţi o privelişte interioară a parcului, distorsionată cu un ochi de peşte în profilul băncilor de faianţă mozaicată, ondulată sub cerul de sticlă al Barcelonei. În broşura turistică se explică intenţia artistului de a urma linia de forţă a componentei vegetale (arhitecturi pluriforme, spaţii ovale şi coturi perfect rotunjite) însă realitatea e mai simplă. Gaudi, în josul scărilor de la fântâna iguanei, zâmbeşte răzbunător, între doi palmieri: undeva, lumea a fost fotografiată în propriul alcov, într-o situaţie penibilă, cu părţile moi la vedere...Ouuuups!
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire