povestea paşapoartelor de cleştar

Fulgii s-au înghesuit la vama sărbătorilor, poate ceva mai devreme. Vameşul, depăşit de situaţie, cere ajutorul disperat al iernii, care întârzie în faţa oglinzii, printre fardurile albe, sintetice. Viscolul, funcţionarul bărbos şi confuz, îşi suflecă mânecile şi tuşeşte scurt, preocupat, verificând hârtiile cu cerneala îngheţată. Sticla decupată a ghişeului adună priviri curioase. El ştie acest lucru şi importanţa jobului său îi insuflă un elan zelos, despre care s-a vorbit atât, în ultimele jurnale televizate. Fulgii, masa impresionantă de transfugi, negociau dintr-o privire situaţia, iar paşapoartele de cristal, la vedere, aşteptau să fie scanate, pe un colţ de masă, topindu-se, solidificandu-se în valuri succesive. Marea nemulţumire a funcţionarilor, la porţile Ţării fără nume, se amplifică, şi imperiul de anonimi cu structuri chimice covalente, de tipul H-O-H, devine poveste, căci de nu ar fi, nu s-ar povesti.