Da, aşa este! Vă pot confirma. Oamenii aleargă după iluzia identităţii festive prin pieţe, magazine luminate, zâmbesc, dăruiesc şi acceptă mai mult de la ceilalţi. Brazii (cât de ciudat!) au aceeaşi culoare şi vibrează de chemări multicolore, la fel şi raftul îmbrăcat în beteală, pe care aşteaptă pluşul jucăriilor, să fie atins şi personalizat. Pieţele de Crăciun mestecă diversitatea vocilor într-un zumzet de colindă, vinul fiert clocoteşte în acelaşi recipient cu lumina albastră a ornamentelor, obrajii aprinşi ai fetiţei cu fular roşu pictează cerul nopţii, stelele pulsează în fereastra mansardelor către magii cocoşaţi de daruri, iar eu prefer să zâmbesc şi să ascult într-o melancolie bizară, firescul mers al lucrurilor, aşezat pe banca din faţa caruselului. Ajunul este, aşadar, o prezenţă continuă, teribil de flexibilă, o proiecţie sonoră, aruncată peste sufletele noastre din trâmbiţe de smirnă şi tămâie. În timp ce trăiam aceste prelungiri de referinţă afectivă, peste continent a început să ningă, ţara s-a umplut de nea, fulgii s-au grăbit să albească tâmplele bătrânului oraş, piaţa s-a aprins ca o pasăre Phoenix, iar arderea ei paradoxală mi-a încălzit mâinile îngheţate. Mâine ştiu că va veni Crăciunul! E timpul!
0 commentaires:
Enregistrer un commentaire