macii sau gustul de sinteză

Copiii fluierau prin lanul de grâu. Un arbore înfipt în oceanul de spice păstra o tăcere bizară. În toată adâncimea şi lăţimea tăcerii lui, cerul albastru construise o catedrală de vocale. Doar crengile uscate, lovite de trăsnet scrâşneau, acoperite de valuri verzi, de parcă, toate iluziile rustice ale Terei se agăţaseră, subtil, aici şi acum. Deodată, macii stropiţi de umbră, începuseră să legene semnele singurătăţii, aleatoriu, ridicându-şi floarea roşie ca o promisiune îmbâcsită de opium (ar fi zis bătrânii). Copiii continuau să fluiere un cântec patriotic, prin lanul de grâu. Copacul, ca o seceră uscată de rugină, se încovoia încăpăţânat. Macii, de atâta nepăsare, visau să se adune odată şi-odată în snopi şi să lovească, cu forţa unui ciocan, suma tuturor olfacţiilor terestre.