pentru o viaţă sănătoasă, evitaţi excesul de Mozart

În stradă, gândul aluneca. Gheaţa subţire, de pe uliţa întâmplărilor de peste zi, refuza lumina soarelui, ştiindu-se ameninţată. E a treia oară când mansarda amicului Thibault frământa, în tonurile maiestuoase ale simfoniilor, urme de cenuşă. Când trebuia să născocească o idee, se arunca în braţele lui Mozart şi astfel, consecinţa originalităţii era anulată, ştearsă ca un parbriz. Noi, ceilalţi, mai aruncam câte o privire către el fară să cerem voie. Thibault nu era deranjat! Arunca un surâs, lăsând căştile să-i atârne peste umeri, apoi devenea trist şi conservator. Nu avea de apărat valori ci căuta să arunce cu linişte în treisprezece direcţii, ca să-i dispară ghinionul de a fi mişcat din locul lui. Mozart îl năucise. Atent, Thibault construise o nouă teorie a genialităţii, dar uitase să aşeze între paranteze o fotografie personală: muzica trebuie să descompună prezenţa unor umbre, acolo, în zona înaltă a reprezentării. Ca să-l înţeleg, mi-am luat altimetrul şi am urcat 2 zile pe cocoaşa unui menuet.