în dulcele stil class-ic

Ovidiu, cântăreţul exilat, îşi pierduse pe ţărm broboanele transparente ale pleoapelor, singura lui avere, din care năştea, în fiecare seară un vers, pentru ale sale Triste Pontice. Cartea era aproape terminată şi ar fi fost păcat să nu profite, încă, de forţa de a se împotrivi ispitei. Trecuseră ani de când Roma îşi eliminase gladiatorii cei mai curajoşi în cuştile leilor, sub privirile unui Împărat arţăgos şi bogat. Aproape că uitase circul roman, iar definiţia epocii în care stăruia cu trupul, se evaporase din dicţionarul bunului Cicero. Printre sălbatici şi valuri înspumate, poetul nostru îşi rostuise altă frunte, cu alte gânduri şi semne! Ar fi fost romantic dacă genunchiul l-ar fi lăsat şi durerea insuportabilă a articulaţiei i-ar fi permis. Strângând din dinţi, poetul exilat, se recomandă pe sine, acolo pe ţărm, după regula celor trei unităţi: de timp, de loc şi de acţiune.