săptămâni de lumină

Numele oraşului strălucea în toate pliantele comerciale, ca de obicei. Nu venisem, însă, pentru sejururi şi umbrela generoasă a ofertelor turistice mă ocolea. Sentiment plăcut, pentru că orele amiezii îmi aparţineau, dincolo de băncile sălilor de curs îmbibate de rutină. Ştiam că bulevardul Sainte Germaine, care deschidea praguri de bunăvoinţă din Cartierul latin până la curgerea mută a Senei, îmi devenise prieten şi îmi purta paşii printre vitrine şi cafenele, cu prietenie şi perseverenţă. În fiecare zi treceam prin zgomotul idolatru al cetăţii şi buzunarele se umpleau de firimiturile timide ale soarelui de toamnă. Neştiut, nebănuit simţeam bucuria intrusului şi siguranţa aparenţelor, căci făcusem o pace adâncă în bătrâna cetate, şi mă bucurăm de ea, asemeni unui pelerin. Alteori, oraşul îmi arăta parcurile cu nume rotunjite şi emoţionante: Monceau, Luxembourg, Vilette, Montsouris. Lumina strecura în lucruri şi trecători poleieli mărunte, vorbind despre timp, memorie şi poezie, cu vocea unui debutant. Cum altfel ar putea ascunde Parisul un călător aerian şi simplu? Cum altfel....