aşteptându-l pe Godot

Bocancul prieten îşi desfăcea şireturile minuţios şi zâmbea cu talpa desprinsă către interlocutorii săi guralivi. Unul dintre ei, mai timid, nu îndrăznise să-l judece, pentru că imaginaţia îi dădea de gândit, făcându-l să realizeze câte străzi şi ce coclauri ideali bătuse în vremurile lui bune, când încă purta, strălucitor, crema fabricii. Altul, dimpotrivă, ridică bocancul în lumina soarelui, îl privi dezgustat şi se plânse celorlalţi de greutatea nefirească, antisportivă, aducând chiar argumente pentru totala sa inutilitate. Bocancul nu zise nimic, de parcă aştepta chipul alergic al lui Godot, cu pijamaua verde curgându-i pe trup. Aştepta, aşadar, o poveste, el care nu mai putea construi în prezent o nouă identitate. Godot, însă, venise desculţ, îmbrăcat la patru ace, cu o cravată grena şi părul vâlvoi. Uitase de obiectul muncii, adică bocancul scorţos şi se încăpăţâna să poarte în buzunarele sacoului perechea de adidaşi, smălţuită cu simbolurile adolescenţei.